Părintele narcisist – formatorul de caractere nesigure

Nu ai încredere în tine? Țintești mereu prea sus și în același timp te auto-sabotezi? Încerci să le faci tuturor pe plac și cauți validare în mod constant? Atunci e posibil să fi crescut alături de un părinte narcisist. Părinții narcisiști nu le oferă copiilor independență pentru că văd în asta o amenințare. Nu le lasă spațiu pentru a-și dezvolta propria personalitate pentru că se simt în competiție cu ei. Un părinte narcisist își proiectează ambițiile și așteptările asupra copilului și îi arată semne de acceptare și afecțiune numai atunci când acesta „apasă” pe butoanele potrivite și îi face pe plac. Astfel își condiționează copilul să simtă că nu merită apreciere și dragoste decât atunci când îndeplinește nevoile altcuiva. Imaginea înlocuiește substanța și ceea ce Carl Jung(în 1945) a numit persona(imaginea pe care cineva o arată lumii) devine mult mai puternică și mai importantă decât persoana reală.

Termenul „narcisic” se referă la acele persoane ale căror personalități sunt organizate în jurul menținerii stimei de sine prin validările pe care le obțin de la cei din jurul lor.

În viziunea psihanalistului și psihoterapeutul Jean Charles Bouchoux “Stima de sine este fundația pe care susține și pe care se clădește reușita în viață. Stima de sine se compune dintr-o imagine suficient de bună despre propria persoană, dobândită în copilărie, dar și din elemente pe care le extragem din jurul nostru, în special prin intermediul imaginii pe care ne-am format-o despre părinți. Crearea propriei imagini reprezintă o etapă necesară evoluției individuale, dar ea va trebui depășită. Cel care n-a putut găsi în copilărie o imagine reflectată destul de bună pentru a se construi, va compensa dezvoltând o imagine exagerată a propriei persoane. În mod paradoxal, în el va coabita o slabă stimă de sine legată de haosul interior cu ideea măreață despre propria sa imagine, pe care se va strădui să o mențină cu orice preț.”

Cei care au avut în copilărie o mamă narcisică, știu foarte bine că nu este o experiență care aparține trecutului, efectele ei rămân în amintirea, trăirile și, mai ales, în personalitatea adultului. Este o experiență în care copilul a avut de gestionat nu doar șocul de a nu-și putea mulțumi mama, orice ar face, de a nu fi văzut ca persoană separată, cu tot ce presupune asta, dar și invalidarea celor din jur, pentru că, de cele mai multe ori, în cazul în care împărtășește ceea ce trăiește, copilul este trecut cu vederea și desconsiderat. Specialiștii apreciază că persoanele cu trăsături narcisice să fi fost de o importanță vitală pentru părinții lor, sau cei în a căror grijă s-au aflat, nu pentru cine erau, ci din cauza funcției pe care ei o îndeplineau. Mesajul care produce confuzie copiilor este că ei sunt foarte valoroși, însă pentru un rol anume pe care îl joaca și îi determina pe acești copii să se îngrijoreze cu privire la faptul că, dacă sentimentele lor reale, în special cele ostile și egoiste ies la iveală, vor urma respingerea și umilința. Un aspect legat de creșterea persoanelor care devin narcisice este o atmosferă de familie de constantă evaluare.

Întrebări de genul: ”Oare de ce nu sunt suficient?”, ”Ce e în neregulă cu mine?”, ”De ce nu-i pasă de mine?”, macină continuu copilul unei mame narcisiste, devin fantomele care-i croiesc și ghidează relațiile la maturitate, mai ales cele romantice.

Care sunt caracteristicile unui părinte narcisist?

• Simte nevoia ca toate conversațiile să fie cu și despre el.
• Se laudă în fața celorlalți cu realizările copilului, însă nu le recunoaște și în fața lui, neglijându-i nevoile emoționale .
• Are dispoziții fluctuante și furie care se manifestă pe nepusă masă – reacționează foarte repede la evenimenele negative, însă nu poate sau nu vrea să conțină și emoțiile negative ale copilului.
• Nu poate oferi copilului căldura și climatul emoțional de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios.
• Slaba sau lipsa implicării în viața copilului, nu în scopul de a-l controla sau determina să facă ce vrea părintele, ci de a-l cunoaște și de a crea o legătură cu el.
• Îi amintește frecvent copilului câte sacrificii face pentru el, deseori cu scopul de a-l manipula astfel încât copilul să facă ceea ce își dorește el să facă.
• E grandoman și are accese de superioritate: simte că e mai special decât ceilalți și că i se cuvin mai multe lucruri decât altora; în aceste cazuri, părintele narcisist îl trage și pe copil pe drumul superiorității, cultivând impresia că „sunt mai buni decât ceilalți”.
• Sunt dependenți fizic, emoțional sau material de copiii lor: această trăsătură se vede cel mai bine atunci când copilul ajunge la maturitate, iar părintele îl forțează în continuare să-i pună nevoile deasupra nevoilor sale sau se așteaptă de la el să facă sacrificii însemnate pentru bunăstarea sa; un astfel de părinte ar putea, spre exemplu, să încerce să-și manipuleze copilul să-l întrețină sau să-i dea bani frecvent din simplul motiv că acesta câștigă mai mult decât el.
• Își alege copilul preferat: dacă într-o familie sunt mai mulți copii, un părinte narcisist își va alege favoritul, pe care îl va complimenta și îl va determina astfel să-i facă pe plac, în timp ce îl vorbește de rău pe celălalt copil sau face comparații care îl vor face să se simtă exclus, neînțeles, abandonat. Acest lucru îl va condiționa să plece la drum în viață cu presupunerea implicită că trebuie să se apere indiferent de situație, să construiască un zid în jurul lui și să nu aibă încredere să lase pe nimeni să se apropie emoțional de el.

Structura pe care se clădește copilul unui părinte narcisist este una inconsecventă, fragilă.

Reperul normalității parentale a fost definit simplu, în stilul său inconfundabil, de psihiatrul, pediatrul și psihanalistul Donald Winnicott. El a spus că ”părintele suficient de bun” este cel capabil să răspundă și să se adapteze nevoilor copilului într-un mod satisfăcător pentru acesta din urmă, fără a crea o frustrare constantă.

Căsnicia cu un partener narcisist

Mediul familial nu se restrânge însă la relația dintre părinte și copil, ci presupune și relația dintre partenerii de cuplu. Partenerii unui narcisist simt că întreaga relație se simte ca o rutină delicată de balet pe o pojghiță de gheață subțire. Narcisiștii știu să intre sub pielea celorlalți și să se simtă „ca acasă” acolo. Partenerii lor se simt responsabili pentru tot, fiindcă narcisiștii nu știu să își asume vina sau responsabilitatea pentru acțiunile lor. Apelează la gaslighting și evită conversațiile pe teme sensibile pentru a nu-și pierde poziția de „superioritate”. Critică orice și nu sunt mulțumiți de nimic, se așteaptă ca partenerii lor să le îndeplinească dorințele și nevoile atunci când simt ei, însă reciproca nu e mai niciodată valabilă. Narcisistul se teme, atunci când intră într-o fuziune emoțională, că își va pierde simțul sinelui. Pentru narcisiști, intimitatea pare o cușcă sufocantă și periculoasă. El compensează, printr-un stil excesiv de autonom, lipsă de încredere în posibilitatea de a i se mai satisface vreodată nevoile. Această combinație de lipsă de încredere și supracompensare duce, de asemenea, la o lipsă de intimitate cu el însuși.

Un narcisist aplică cu ușurință „tratamentul silențios” atât în relația cu copiii, cât și în relația de cuplu, ca pe o tactică de a obține controlul asupra membrilor familiei. E mai degrabă preocupat să creeze și să mențină o imagine bună a familiei în exterior decât să încerce să se asigure că lucrurile merg bine în spatele ușilor închise. În plus, nu prea există limite personale alături de un narcisist sau, dacă există, sunt extrem de volatile. El poate încerca să îl facă pe partener să se simtă prost și absurd pentru că i-a cerut ceva sau pentru că i-a exprimat o nemulțumire, umilindu-l pentru nevoile sale emoționale “stupide”. S-ar putea să ofere diferite răspunsuri de tipul “Nu știu ce vrei de la mine”, subliniind apoi toate modurile în care el este cel mai bun și presus de orice reproș.

Reacțiile narcisistului sunt rapide și diverse. Persoana narcisică are nevoie de obiecte ale selfului atât de mult, încât alte obiecte ale relației scad în importanță și pot deveni chiar de neimaginat. Astfel, costul cel mai dureros al tendinței narcisice este o capacitate insuficient dezvoltată de a iubi. Totuși, persoanele narcisice transmit mesaje confuze către prietenii și familiile lor, nevoia lor de ceilalți este atât de profundă, încât iubirea lor pentru ei este superficială. Symington (1993) consideră că motivul și explicația cea mai concludentă în privința acestui deficit este comportamentul copilului care a fost respins, indiferent pentru ce motiv, de către “cea care i-a dat viață” și/sau de către “cei care i-au fost prin preajmă” din punct de vedere emoțional, cu urmări pe termen lung, însemnând o moarte internă și o incapacitate de a-și mai găsi vitalitatea. Pe baza amintirilor implicite și explicite cu privire la nevoile nesatisfăcute din copilărie, mulți narcisiști dezvoltă credința că astfel de nevoi nu vor fi satisfăcute nici mai târziu în viață. Această lipsă de încredere se află la baza atașamentelor fragile și lipsite de vitalitate ale narcisistului cu cei apropiați. Ceea ce au în comun persoanele narcisice de toate tipurile, este un sentiment interior și/sau o teroare cu privire la un sentiment de a nu fi suficient de bun, de rușine, de slăbiciune și inferioritate.

Narcisiștii au nevoie să se simtă în siguranță, nevoie pe care o avem cu toții. Cum de multe ori persoanele empatice au o imagine exterioară care transmite succes, încredere, narcisiștii se simt atrași, iar asta se justifică prin eul lor fragil și vulnerabil, sigur la nivel inconștient. Paradoxal, este că după ce se simt în siguranță, de obicei la scurt timp după debutul relației, sunt deranjați de ceea ce i-a atras inițial, așa că încep să își manifestă comportamentul umilitor, pentru a-și face partenerul să se simtă slab, inferior.

În final, fie că vorbim de copii sau de partenerul de cuplu, relația cu un narcisist este marcată de lipsa unei legături emoționale profunde, iar afecțiunea este condiționată, devenind un soi de troc: partenerul sau părintele narcisist transmite în diferite moduri că „îți ofer suport și grijă atâta timp cât îmi oferi și tu ceea ce aștept de la tine”. O altă provocare a victimei unei relații narcisice este că, de cele mai multe ori, nu va găsi înțelegere în afara relației. Cu cât narcisistul este mai abil, își camuflează mai bine trăsăturile și comportamentul, cu atât relatările partenerului vor fi mai puțin credibile. Cei din jur consideră, cel mult, persoana respectivă ca pe una ”mai dificilă”. Pentru cel care trăiește alături de un narcisist, este comun sentimentul de singurătate într-o barcă ce se scufundă, pentru că nimeni nu îl poate înțelege și ajuta.

Ce poți face pentru a rezolva problemele din mediul familial în care un părinte este narcisist?

În primul rând, este nevoie ca celălalt partener să observe și să identifice corect trăsăturile și comportamentele narcisiste pentru a putea prelua frâiele relației și a aduce un plus de echilibru în familie. Copiii au nevoie de o figură-far la care să se raporteze și în prezența căreia să se refugieze pe măsură ce sunt demontați de părintele narcisist. Se poate apela la terapie de cuplu pentru a atenua diferențele și discrepanțele din relație și pentru a găsi un numitor comun pe baza căruia să se reclădească relația.

Se poate apela și la terapie pentru copii – cu cât mai devreme, cu atât mai bine. În relația cu terapeutul, cei mici pot învăța noțiuni elementare de educație emoțională de care au nevoie, dar pe care părintele narcisist nu a putut să le ofere. Cu toate acestea, e de reținut că terapia nu este un panaceu: pentru a deveni rezilienți și încrezători în forțele proprii, au nevoie de un mediu familial sănătos în cadrul căruia să se formeze.

Așadar, cel mai important este ca partenerul/părintele narcisist să înțeleagă sub o formă sau alta care sunt repercusiunile comportamentului său asupra relației de cuplu și a dezvoltării copiilor pentru a reuși să-și „calce pe orgoliu” și să apeleze el însuși la terapie individuală. Se zice că nu putem schimba decât ceea ce ține de noi, însă în cazul unui narcisist, bunăstarea întregii familii atârnă de deciziile pe care le ia, iar schimbarea e posibilă cât timp îți dorești să-i vezi pe cei dragi fericiți alături de tine.