Copiii sunt ființe de sine stătătoare. Copiii nu sunt anexe ale egoului nostru personal care se deghizează într-un proces de parenting mai mult sau mai puțin lejer, mai mult sau mai puțin toxic, mai mult sau mai puțin lipsit de limite și de ghidaj. Atunci când copiii noștri refuză să meargă la școală, în spate se poate ascunde o problematică serioasă și acest refuz poate să fie primul sau ultimul simptom dintr-o serie de simptome în raport cu care este esențial să devenim cunoscători ca părinte. Doar așa ne putem ajuta copiii să își înțeleagă trăirile, frustrările, supărările și să vadă dincolo de emoția pe care o resimt și de ce o anumită decizie sau acțiune are o implicație complexă asupa stării lor de bine. Desigur, putem face asta atunci când copilul este suficient de mare pentru a putea înțelege și la nivel cognitiv ceea ce se întâmplă în jurul său.
De foarte multe ori, refuzul școlar apare atunci când un elev se confruntă cu dificultăți în a se adapta în contextual educațional. Atunci când vorbim despre acest proces de adaptare, este important să ținem cont de mai multe aspecte:
- anturajul de la școală
- modul în care interacționează copilul nostru în contexte sociale
- dacă copilul nostru are anumite dificultăți de învățare/adaptare pe care le cunoaștem deja
- dacă are prieteni la școală și dacă se simte validat, văzut, apreciat de cei din jur
- dacă reușește să țină pasul cu ritmul și modul în care se predă materia
- dacă are succes în acțiunile pe care întreprinde
Totodată sunt copii care trăiesc adesea strări de anxietate care se schimbă și/sau accentuează de la o zi la alta. Este vorba despre un tip de anxietate situațională care apare la copiii cu vârste cuprinse între 5 și 17 ani. Anxietatea situațională este un răspuns psihologic care apare în situații stresante sau necunoscute. Refuzul școlar nu este un diagnostic în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, ediția a V-a (DSM-5). În schimb, problema este considerată un simptom asociat cu alte tulburari de sănătate mintală, printre care:
- tulburare de anxietate socială
- anxietate generalizată
- depresie
- tulburare de stres post-traumatic
Evitarea școlară poate apărea în diferite situații. Situația în cauză dictează de obicei severitatea reticenței. De exemplu, este normal ca copiii mici să se simtă neliniștiți să meargă la școală pentru prima dată. Contextul nou social este generator de stări emoționale profunde date de faptul că nu există încă predictibilitate în raport cu ceea ce urmează să se intâmple acolo și la toate astea, se adaugă și stresul dat de a încerca în permanență să se adapteze. În majoritatea cazurilor, copiii se simt speriați să-și părăsească părinții și ajung să experimenteze o anxietate de separare adecvată vârstei. În cele mai multe cazuri, copiii integrează destul de rapid temerile pe care le au în raport cu mersul la școală și, în cele din urmă, se simt încrezători în a face asta zi de zi. Dacă reticența nu rezolvă de la sine, copiii pot simți o suferință semnificativă de fiecare dată când își părăsesc părinții. Ei se pot chiar și bucura de școală, dar încă nu doresc să fie separați de îngrijitorii lor pentru o perioadă lungă de timp. Vârsta, maturitatea și atașamentul vor determină de obicei cât timp va dura reticența de a merge la școală.
La copiii mai mari, evitarea școlii tinde să provină din teama de a nu li se întâmpla ceva negativ în timp ce merg la școală. Frica ar putea rezulta dintr-o situație de agresiune care a avut parte în trecut sau care se întâmplă cu recurență, dificultăți de a răspunde conform situației sociale în care se află sau ar putea fi legată de note și de responsabilitățile academice.
De asemenea, deși termenul de fobie școlară este utilizat frecvent în limbajul curent și în psihologia clinică pentru a descrie frica intensă și persistentă de a merge la școală, acesta (la fel ca „refuzul școlar”) nu constituie un diagnostic de sine stătător în DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale).
În schimb, fobia școlară este interpretată ca o manifestare simptomatică sau un indicator vizibil al unor tulburări de sănătate mintală subiacente. Practic, refuzul de a frecventa cursurile este „vârful aisbergului” pentru afecțiuni precum:
Tulburarea de anxietate de separare: Teama de a fi departe de figurile de atașament (părinți).
Tulburarea de anxietate socială: Teama de a fi judecat, umilit sau evaluat negativ de colegi sau profesori.
Anxietatea generalizată: O stare de îngrijorare excesivă legată de performanța școlară sau evenimente cotidiene.
Depresia: Lipsa motivației, oboseala extremă sau sentimentul de inutilitate care fac prezența la școală imposibilă.
Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD): Reacția la un eveniment traumatic petrecut în mediul școlar (ex: bullying sever sau accidente).
Tulburări de opoziție și sfidare: Deși mai rar asociate cu „fobia” propriu-zisă, pot sta la baza refuzului școlar prin nerespectarea regulilor și a autorității.
Potrivit American Family Physician, refuzul școlar apare la aproximativ 5% din toți copiii de vârstă școlară. Copiii afectaţi de această problemă pot ajunge să fie absenţi cronic de la şcoală şi să rămână în urmă în ceea ce priveşte sarcinile şi testele. Această problemă poate apărea la orice vârstă, dar copiii din anumite grupe de vârstă sunt mai predispuși să reziste la școală. De exemplu, copiii cu vârste cuprinse între 5 și 6 ani care încep școala pentru prima dată au rate mai mari de reticență școlară.
Pre-adolescenții tind adesea să aibă o sensibilitate mai mare la evitarea școlii. Refuzul școlar în această grupă de vârstă se datorează adesea preocupărilor legate de aderarea la un anumit anturaj și de imaginea de sine. Elevii din această grupă de vârstă pot găsi interese departe de școală (cum ar fi jocurile video sau întâlnirile cu prietenii) mai atrăgătoare decât toate activitățile care au loc în cadrul școlii. Refuzul școlar apare în mod egal în rândul băieților și fetelor. Cu toate acestea, sexualitatea poate afecta evitarea școlii și absenteismul cronic. Un studiu publicat în Journal of School Psychology a constatat că studenții care se identifică ca LGBTQ + au raportat mai multe absențe decât colegii lor heterosexuali. În această dinamică, ne dăm încă o dată seama când de impactantă poate fi prejudecata socială.
Semne de refuz școlar
În cazul în care copilul refuză să meargă la școală, s-ar putea simți că nopțile și diminețile sunt o bătălie constantă. Copilul poate:
- să arate niveluri ridicate de anxietate
- să plângă, să aibă crize de furie, să țipe și să își exteriorizeze emoția într-un mod expansiv
- să se ascundă sau să se închidă în propria cameră
- să se plângă adesea de dureri fizice înainte de școală, dureri care în general, se estompează ca intensitate dacă rămâne acasă
- să înceapă să aibă probleme cu somnul
- să amenințe că se rănește
Refuzul scolar poate începe treptat sau se poate întâmpla brusc. Refuzul școlar se poate întâmpla în același timp cu sau după:
- evenimente stresante acasă/școală și/sau cu părinții/colegii/profesorii
- conflicte puternice între membrii familiei
- schimbarea școlii
- mutarea într-o nouă casă
- bullying
- incapacitatea de focus pe activitățile școlare din cauza unei stări emoționale agitate
- rezultate academice scăzute.
Fobia școlară
Din perspectivă clinică și neuropsihologică, fobia școlară (adesea integrată în conceptul mai larg de School Refusal Behavior – SRB) reprezintă o constelație de simptome în care evitarea mediului educațional este utilizată ca mecanism de autoreglare a unei anxietăți copleșitoare.
Cea mai acceptată abordare științifică a refuzului școlar este modelul funcțional, care clasifică comportamentul în funcție de factorii de întărire (reinforcement). Fobia școlară nu este definită de faptul că elevul lipsește, ci de funcția pe care o servește absența:
- Evitarea stimulilor negativi: Copilul evită obiecte sau situații specifice (ex: testele, sala de sport, cantina).
- Evitarea situațiilor sociale evaluative: Legată direct de anxietatea socială (ex: teama de a vorbi în fața clasei).
- Căutarea atenției: Comportamentul este menținut pentru a petrece timp cu figurile de atașament (părinții).
- Întărire tangibilă pozitivă: Copilul stă acasă pentru a se angaja în activități plăcute (jocuri video, somn), ceea ce se apropie de conceptul de chiul, dar poate avea substrat depresiv.
Neurobiologia Anxietății Școlare
La nivel cerebral, fobia școlară implică o hipersensibilitate a axei hipotalamo-pituitaro-adrenale (HPA).
- Amigdala: În momentul anticipării plecării la școală, amigdala (centrul fricii) devine hiperactivă, declanșând un răspuns de tip „luptă sau fugi” (fight or flight).
- Cortexul Prefrontal: În fobia școlară severă, cortexul prefrontal (responsabil pentru logica și reglarea emoțională) este „eclipsat” de sistemul limbic, ceea ce explică de ce argumentele raționale ale părinților („Școala e importantă”) nu funcționează în momentele de criză.
- Simptomatologia Somatică: Hipersecreția de cortizol și adrenalină determină modificări gastrointestinale și cardiovasculare reale (tahicardie, greață), motiv pentru care durerile copilului sunt reale, nu simulate.
Corelația fobiei școlare cu Diagnosticele DSM-5
Deși nu este o entitate diagnostică singulară, fobia școlară este un simptom transdiagnostic. Cercetările arată următoarele prevalențe în rândul celor care refuză școala:
- Tulburarea de Anxietate de Separare (aprox. 25%): Este cea mai frecventă cauză la copiii mici (ciclul primar).
- Anxietatea Socială: Predominantă la adolescenți, unde mediul școlar devine un „tribunal” al judecății sociale.
- Tulburarea de Panică: Apariția atacurilor de panică neașteptate în incinta școlii creează o condiționare clasică (școala = pericol de moarte).
Perspective Psihodinamice și Sistemice
Știința modernă analizează fobia școlară și prin prisma teoriei atașamentului:
- Atașamentul anxios-ambivalent: Copilul simte că părintele este vulnerabil sau anxios, iar rămânerea acasă devine o misiune de „protejare” a părintelui sau de asigurare că acesta nu dispare.
- Dinamica familială: Uneori, copilul devine „pacientul identificat” într-un sistem familial disfuncțional, unde refuzul său școlar stabilizează alte conflicte (de exemplu, părinții nu se mai ceartă pentru că sunt ocupați cu problema copilului).
Ce poate fi făcut pentru depășirea fobiei școlare?
Expunerea Graduată: Reintroducerea treptată în mediul școlar pentru a permite habituarea (creierul învață că stimulul nu este periculos).
Restructurarea Cognitivă: Identificarea și combaterea distorsiunilor cognitive (ex: „Dacă greșesc un răspuns, toți vor râde de mine”).
Antrenamentul de relaxare: Tehnici de respirație diafragmatică pentru reglarea sistemului nervos autonom.
Intervenția sistemică: Consilierea părinților pentru a elimina „beneficiile secundare” ale statului acasă (ex: accesul la tehnologie în timpul orelor de curs).
Toate aceste aspecte sunt generatoare de emoții puternice atât la noi ca adulți, dar mai ales la copii. Aceștia nu au instrumentele necesare pentru a reuși să facă diferența dintre comportament și emoție, comportament și persoane și cel mai adesea, starea de vulnerabilitate pe care o resimt ajunge să fie cea care îi ”forțează” să rămână în-afară (a școlii, a anturajului etc). Școala este un loc și un spațiu unde au loc zi de zi extrem de multe interacțiuni sociale și unde se întâmplă foarte multe lucruri. Este important să nu privim doar în ansamblu, ci să căutăm informații exacte despre tot ceea ce se întâmplă acolo cu și în raport cu copilul nostru. Pentru a găsi resurse în acest sens, putem apela cu încredere și deschidere la un psiholog, consilier, psihoterapeut, psihopedagog. Oricare dintre aceștia ne poate oferi un spațiu obiectiv de analiză și introspecție și cu susținerea lor, putem să ne ajutăm pe noi înșine și implicit, pe copiii noștri.
Referințe:
”Anxietatea și fobia școlară. Ghid pentru părinți și profesori”, de Christopher A. Kearney
”Creierul copilului tău”, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson
”Copilul anxios”, de Lawrence J. Cohen
