A comunica corect și clar este un aspect important și cu mare impact asupra modului în care reușim să ne facem relații și să transmitem sub o formă simbolică puternică ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Știm că limbajul are mai multe componente (verbal, paraverbal, nonverbal) și fiecare dintre acestea ajută la acuratețea mesajului care este transmis. Atunci când apar dificultăți de pronunție, impactul nu se observă în mod direct doar asupra modului în care comunicăm, ci poate ajunge să ne afecteze stima de sine, încrederea în propria persoană și de multe ori, putem alege a nu comunica nimic din ceea ce trăim din cauza faptului că ne simțim inconfortabil în raport cu propriile particularități verbale.
În timp ce majoritatea copiilor sunt pregătiți pentru comunicarea verbală la vârsta preșcolară, unii nu au abilități lingvistice și de vorbire egale cu colegii lor. Astfel de abilități pot limita sau îngreuna (din păcate, într-un procent destul de mare) incluziunea copiilor în mediul social și educațional. Datorită acestui fapt, vorbirea și abilitățile lingvistice joacă un rol important în societatea umană și sunt esențiale pentru stabilirea comunicării verbale.
Vorbirea este formată și dezvoltată ca o nevoie de realizare a sistemului lingvistic, în timp ce limbajul se formează și se dezvoltă ca urmare a vorbirii. Elementele de bază ale vorbirii sunt sunetul, cuvântul și propoziția. Sunetul ocupă o poziție primară deoarece apare mai întâi în dezvoltarea vorbirii în copilărie și este principalul mijloc de exprimare. Copiii trebuie încurajați și instruiți constant pentru articularea corectă a sunetelor deoarece acestea pun bazele vorbirii.
Capacitatea de a vorbi este o abilitate motorie complexă în care mișcările organelor implicate în articulație sunt coordonate cu precizie în timp și spațiu. Pentru a produce un flux foarte structurat și limitat de energie acustică, peste 50 de mușchi trebuie să schimbe rapid forma și poziția organelor de vorbire din tractul vocal. Abaterea sau perturbarea funcției acestor organe poate duce la afectarea vorbirii. Tulburările de articulare sunt dificultăți în modul în care sunetele sunt formate și înșirate împreună, de obicei caracterizate prin înlocuirea unui sunet cu altul, omiterea unui sunet sau distorsionarea unui sunet. Discursul este în primul rând neinteligibil și dificil de înțeles. Diferite cauze, cum ar fi afectarea auzului, anomalii ortodontice, tulburări de percepție auditivă și imitație, dispraxie motorie și limba leneșă pot duce la dezvoltarea tardivă sau afectată a articulației normale.
Un număr mare de sunete sunt similare în limbi diferite, unele chiar identice, dar cuvintele nu sunt, astfel încât limbile diferă în cuvinte (printre altele) și pot fi învățate. Cu toate acestea, termenii pentru tulburările articulare ale anumitor sunete sau grupuri de sunete sunt universali, adică internaționalizați. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă neapărat că afectarea unui anumit sunet într-o limbă va fi considerată depreciere în alta. Acest lucru se întâmplă pentru că fiecare limbă are fonologia sa. De exemplu, pronunția literei R nu este esențială în limba macedoneană, dar este normă în limba franceză pentru că acest sunet este întâlnit extrem de frecvent în cuvintele din această limbă. Unele cercetări arată că cele mai frecvente tipuri de tulburări articulare includ sigmatismul, lambdacismul și rotacismul, fie singure, fie în combinație, adică cele mai frecvente sunete de eroare sunt S, L și R.
Având în vedere că dezvoltarea vorbirii la copii începe cu primul cuvânt și se termină cu vârste cuprinse între 6 și 8 ani, este esențial ca părinți sau îngrijitori să fim atenți la modul în care au loc achiziițiile limbajului.
Cercetări ample privind tulburările de articulare, adică apariția lambdacismului, rotacismului și sigmatismului, fie singure, fie în combinație, au fost efectuate mulți autori. Fiecare dintre ele are abordarea lor față de cercetare, analiză și prezentare a rezultatelor. Atunci când se compară rezultatele pentru tulburările de articulare, ceea ce este important este faptul că fiecare limbă are o fonologie proprie a sunetelor, adică ceea ce este considerat o tulburare de articulare a unui anumit sunet într-o limbă nu înseamnă neapărat o tulburare în alta. Din aceste motive, posibilitatea de a face o comparație parțială sau completă a rezultatelor obținute la două cercetări din țări diferite nu este una elocventă (de cele mai multe ori).
Rotacismul
Nu există o cauză a rotacismului. Acesta rezultă din combinarea factorilor de dezvoltare, anatomici, neurologici și de mediu. Rotacismul, caracterizat prin dificultatea de a articula sunetul /r/, poate rezulta din diverși factori. Este adesea văzută la copii și poate persista până la maturitate dacă este lăsată netratată. Unele cauze cheie includ:
- Întârzieri de dezvoltare: mulți copii suferă de tulburări de vorbire care pot include rotacism, în special dacă sunt mai lenți în dezvoltarea vorbirii, în general.
- Tulburări neurologice: condițiile care afectează capacitatea creierului de a coordona mișcările musculare pot afecta capacitatea de vorbire.
- Condiții fizice: probleme cum ar fi o un palat despicat pot împiedica în mod semnificativ poziționarea corectă a limbii necesară pentru producerea sunetului /r/.
- Influenţele mediului: expunerea la modele de vorbire adecvate este crucială; copiii care nu aud în jurul lor o pronunție corectă, ajung să imite sunetele pe care le recepționează și astfel se formează un model de vorbire inadecvat
- Accente și dialecte: variațiile fiecărei limbi în parte pot contribui, de asemenea, la dificultățile de vorbire deoarece anumite accente pot folosi diferite sunete și destinații de plasare a literei /r/.
Există două tipuri de rotacism: fonetic (articular) și fonologic. Unii oameni pot avea ambele tipuri.
- Rotacismul fonetic este o problemă bazată pe partea motorie a vorbirii. Persoanele în cauză au dificultăți în poziționarea fizică a limbii pentru a produce sunetul R.
- Rotacismul fonologic este o problemă bazată pe tipare de vorbire. Persoanele în cauză înlocuiesc un alt sunet pentru sunetul R în discursul lor.
Cum se corectează rotacismul?
Corectarea rotacismului (pronunția incorectă sau absența sunetului „r”) este considerată una dintre cele mai mari provocări în logopedie, deoarece „r” este cel mai complex sunet din limba română. Acesta necesită o vibrație rapidă a vârfului limbii, susținută de un flux de aer puternic. Iată etapele principale și câteva exerciții practice folosite de specialiști:
1. Pregătirea (Gimnastica mioritmică)
Înainte de a încerca să pronunți sunetul, limba trebuie „antrenată” pentru a deveni flexibilă și puternică.
- Căluțul: Pocnește limba de cerul gurii, imitând sunetul copitelor de cal. Acest exercițiu întărește mușchii limbii.
- Pictorul: Plimbă vârful limbii pe cerul gurii, din spate (spre gât) până la dinții de sus, ca și cum ai picta tavanul cu o pensulă.
- Bomboana: Împinge cu vârful limbii în interiorul obrajilor, alternativ, cu gura închisă.
- Vibratul buzelor: Suflă aerul printre buze astfel încât să produci o vibrație (ca sunetul unei mașini sau când îți este frig: „brrr”).
2. Tehnici de „impostare” (Obținerea vibrației)
Dacă vibrația nu apare natural, logopezii folosesc câteva „trucuri” sonore:
- Metoda substitutiei (T-D-T): Se pronunță rapid și repetat silabele te-de-te-de-te-de. Locul în care limba atinge cerul gurii pentru „t” și „d” este același ca pentru „r”. Prin accelerare, vârful limbii începe să vibreze forțat.
- Săritura de pe loc: Pronunță un „d” prelungit, încercând să sufli aerul cu putere spre vârful limbii până când acesta începe să tremure.
- Poziția „Cobra”: Gura este larg deschisă, vârful limbii este ridicat în spatele dinților de sus (pe alveole), dar nu îi atinge. Se suflă aer cu putere.
3. Etapele consolidării
Odată ce ai obținut primul „r” (chiar dacă sună forțat), urmează fixarea:
- R în combinații ușoare: De obicei, „r” se obține mai ușor după consoanele t și d (trrr, drrr). Exersează cuvinte ca: tren, trâmbiță, drum, drag.
- R între vocale: ara, ere, iri, oro, uru.
- R la început de cuvânt: rac, ramă, repede, roată.
- R la final de cuvânt: măr, par, cer, nor.
Sfaturi importante
- Nu forța gâtul: „R”-ul corect în limba română se face cu vârful limbii, nu din gât (ca în franceză sau germană). Dacă vibrația vine din spate, vorbim de rotacism velar, care trebuie corectat prin aducerea limbii în față.
- Frenul lingual: Uneori, „ața limbii” este prea scurtă și împiedică ridicarea vârfului spre cerul gurii. În acest caz, un control la medicul stomatolog sau ORL este necesar (uneori e nevoie de o mică intervenție numită frenectomie).
- Răbdarea: Deoarece este un exercițiu de coordonare musculară fină, poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni până când sunetul devine natural în vorbirea curentă.
Sigmatismul
Sigmatismul este o tulburare de vorbire, comună atât în rândul copiilor, cât și al adulților, caracterizată prin articularea incorectă a sunetelor sibilante, cum ar fi africatele. Africatele sunt consoane complexe care sunt produse printr-o articulație dublă care începe ca o ocluzivă (blocarea completă a aerului) și se termină ca o fricativă (eliberarea aerului printr-o constricție îngustă).
Un copil cu sigmatism poate deforma unul, două sunete, o serie (patru sunete) sau toate cele trei serii de sibilanti. O pronunție non-normativă poate fi una dintre următoarele:
- eluție (lipsa sunetului, lipsa articulării),
- substituție (înlocuirea sunetului cu altul) sau
- deformare (sigmatism real).
Această din urmă tulburare rezultă din distorsiunea sunetului, care este cauzată de o schimbare a locului sau a tipului articulației sale.
Sunetul S este provocator deoarece finalitatea sa este “neauzită.” Aceasta înseamnă că nu sunt implicate corzile vocale și, în schimb, este un sunet creat de aerul care călătorește din gură prin dinți. Poziționarea poate fi mai greu de stăpânit, deoarece în primul rând, vârful limbii trebuie să fie plasat chiar în spatele dinților din față și aproape, dar nu chiar atinge, acoperișul gurii. În același timp, trebuie să existe spațiu pentru ca aerul să călătorească în mijlocul limbii, cu părțile laterale care se sprijină pe partea laterală a dinților. Dinții sunt, de asemenea, implicați, deoarece trebuie să fie împreună pentru a face sunetul SSSSS.
Dificultatea de vorbire la un copil cu o tulburare de vorbire funcțională este probabil la un nivel fonetic: adică copilul are o anumită dificultate în producerea corectă a anumitor sunete. Alternativ, copilul a învățat să spună un sunet sau un grup de sunete, în mod greșit, iar pronunția incorectă a devenit un obicei. Acest lucru este diferit de situația copiilor cu tulburări fonologice care pot, de obicei, să facă sunetele individuale de vorbire sau să fie învățați ușor să le facă, dar au dificultăți în organizarea sunetelor vorbirii într-un sistem de contraste.
Cum se corectează sigmatismul?
Vestea bună este că sigmatismul se tratează cu succes prin logopedie. Procesul implică de obicei câțiva pași clari:
- Exerciții de gimnastică facială: Întărirea mușchilor limbii și ai buzelor.
- Exerciții de respirație: Controlul fluxului de aer care trebuie să iasă central.
- Impostarea sunetului: Învățarea poziției corecte a aparatului fonator pentru a produce sunetul izolat.
- Automatizarea: Introducerea sunetului corect în silabe, cuvinte și, ulterior, în vorbirea liberă.
Tulburările de vorbire ce referă la dificutatea de a produce corect sunetele, în timp ce tulburările lingvistice (de limbaj) se referă la la incapacitatea de exprimare a ideilor, a înțelegerii sensului cuvintelor și a modului în care acestea trebuie să fie ordonate pentru a da sens vorbirii.
Indiferent de situația în care se află copiii noștri sau noi ca adulți, este esențial să înțelegem că a vorbi corect este un precursor de luat în seamă pentru modul în care ajungem să construim relații, să ne exprimăm emoții și nevoi și mai ales, are un impact considerabil și care nu trebuie neglijat asupra bunăstării psiho-emoționale. Psihologul, consilierul, logopedul ne pot ajuta să înțelegem mai bine modul în care o dificultate de vorbire ne poate afecta starea de bine.
Referințe:
”Terapia tulburărilor de pronunție”, de Maria Anca
”Tratat de logopedie”, de Constantin Păunescu
