Relațiile sunt precum un panaceu în care se încheagă emoții, trăiri, nevoi, suferințe și din care izvorăsc oportunități, acțiuni, visuri, împliniri. Indiferent de tipul relației, ceva ce este comun în toate astea este atașamentul. Instinctul nostru de atașament care este împărtășit de majoritatea mamiferelor este o adaptare de bază pentru supraviețuirea în perioada copilăriei. Când sugarii (sau chiar adulții) sunt speriați, stresați, se simt rău sau sunt se simt amenințați, sistemul de atașament este alertat. Sugarii în această stare vor iniția comportamente de căutare a proximității (cum ar fi plânsul, agățatul sau urmărirea cu privirea la bebeluși; comportamente mai complexe la copiii mai mari) față de figura lor primară de atașament (în mod normal, un părinte sau principalul îngrijitor). Odată ce proximitatea și asigurarea au fost atinse, sistemul de atașare poate fi dezactivat.
Căutarea ajutorului și diferitele abordări pe care le folosește un individ pentru a obține acel ajutor constituie elementele de bază ale procesului de atașament. Din păcate, nu există fluiditate în crearea acestei relații de atașement. De cele mai multe ori, nevoile nu sunt îndeplinite și toată suferința care derivă din aceste interacțiuni nesatisfăcătoare ajung să pună bazele modului în care copilul, viitorul adult se va raporta la cei din jurul său. Atașamentul a trecut dincolo de a fi ceva clișeeic. Atașamentul este dovada că noi ca oameni putem fi în anumite moduri în funcție de cum am învățat ”să fim” în copilărie.
Da, copiii se nasc echipați cu o serie de comportamente înnăscute pentru a-și maximiza supraviețuirea. ”Atașamentul îi permite copilului să-i atragă pe alții spre ei în momente de nevoie sau de suferință.” (Fonagy și colab., 1995). Bebelușii care experimentează o relație de atașament sigură dezvoltă o așteptare destul de fermă de a se simți protejați și în siguranță, ceea ce le permite să exploreze lumea cu mai multă încredere și fără ca teama să le ghideze acțiunile.
Mai larg, teoria atașamentului descrie, de asemenea, modurile în care indivizii își gestionează cele mai intime relații cu figurile lor de atașament (părinții, copiii și partenerii lor de viață). ”Dar, pe măsură ce se dezvoltă o înțelegere din ce în ce mai sofisticată a relației dintre dezvoltarea timpurie a creierului, experiențele psihosociale timpurii și psihopatologia dezvoltării, a devenit, de asemenea, clar că rolul atașamentului la oameni depășește semnificativ scopul său evolutiv primar, supraviețuirea imediată a unui copil.” (Crittenden, 1999; Perry, 2009; Siegel, 2001; Van der Kolk et al., 1991).
Tulburări de nerurodezvoltare. Trauma complexă. Tulburarea de atașament.
Tulburările de dezvoltare neurologică sunt dizabilități care sunt prezente de la naștere sau din copilăria timpurie care afectează modul în care indivizii percep, înțeleg și interacționează cu lumea. Tulburările de dezvoltare neurologică pot afecta funcționarea personală, socială, academică și profesională în diferite moduri. Din păcate, studiile ne arată că în special, persoanele cu tulburări de neurodezvoltare au un risc mai mare de a suferi traume, inclusiv multiple victimizări interpersonale complexe pe parcursul vieții și există dovezi tot mai mari că tulburările de dezvoltare cresc riscul tulburării de stres posttraumatic (PTSD).
”Tulburările de dezvoltare neurologică cresc riscul sau impactul unei varietăți de traume, inclusiv leziuni, simptome sau proceduri medicale și prezența violenței.” (Ko et al., 2015). Copiii cu tulburări de neurodezvoltare sunt mai predispuși să nu aibă un atașament sigur față de îngrijitorii lor care raportează adesea niveluri ridicate de stres și dificultăți în accesarea unui sprijin suficient. Acest lucru, combinat cu discriminarea împotriva dizabilității și comportamentele provocatoare ale copiilor, poate duce la rate ridicate de abuz și neglijare a copiilor. Având în vedere aceste aspecte, de multe ori se întâmplă ca pe lângă o tulburare de neurodezvoltare, copiii să sufere și de o tulburare de atașament deoarece din cauza situației lor specifice (de viață, de familie etc) nu s-a reușit realizarea unui atașament securizant pentru copil. Stigmatizarea și discriminarea au și ele un impact extraordinar de mare atunci când ne referim, de exemplu, la familiile unde există copii cu tulburări de neurodezvoltare. Societatea nu ajută realmente la integrarea acestor copii, nu ajută realmente în susținerea adecvată a părinților care duc o suferință acerbă zi de zi, ci adesea ajung să fie chiar victime ale hărțuirii, ale respingerii, ale izolării. De exemplu, persoanele cu autism și dizabilități intelectuale sunt percepute ca fiind mai vulnerabile, pot avea dificultăți în recunoașterea semnelor de pericol și adesea nu li se oferă o educație adecvată vârstei în relațiile romantice sau sexuale, toate acestea crescând riscul de violență sexuală și victimizarea partenerului intim.
”Baladerian et al. (2013) a constatat că 62,5% dintre persoanele cu o tulburare de neurodezvoltare au suferit abuzuri, inclusiv 34,2% abuz sexual. Atunci când examinează în mod specific ADHD, alte studii au constatat rate de maltratare a copiilor cuprinse între 22,9% și 51%, inclusiv 6,4% până la 51% pentru neglijare, 12,9% până la 43,5% pentru abuzul fizic și 6,6% până la 33,7% pentru abuzul sexual (Fuller-Thomson et al., 2015; Guendelman et al., et al., 2. La examinarea autismului, 50,4% până la 80% raportează orice formă de maltratare a copilului, inclusiv 62,2% până la 79% abuz emoțional sau verbal, 18,5% până la 57,8% abuz fizic și 2,8% până la 30% abuz sexual (Baladeffian et al., 2013; Chan et al., 2018, Griffiths et al., 2019; Hellstrom, 2019; Mandell et al., 2005; McDonnell et al., 2019; Pfeffer, 2016).”
Persoanele care au fost abuzate emoțional, fizic sau sexual sau neglijate fizic sau emoțional, hărțuite, exploatate, traficate sau supuse unor practici de adopție forțată în copilărie se confruntă adesea cu traume complexe. La fel și copiii/persoanele care au experimentat sau au asistat la violență în comunitate sau în familie. Există o mulțime de modalități posibile prin care copiii și tinerii pot experimenta traume repetate. Mediul în care crește copilul și modul în care persoanele din jur îl îngrijesc sunt esențiale pentru dezvoltarea sa. Atunci când prima și singura modalitate de a exista sau de a fi este hipervigilența, creierul învață că despre asta este viața și asta va continua să facă pe tot parcursul vieții (asta dacă nu se primește ajutor de specialitate în acest sens).
Pe de altă parte, uneori un părinte sau o persoană care îngrijește un copil are propriile experiențe traumatice nerezolvate și toate astea se adaugă la responsabilitatea și stresul imense care sunt date de creșterea unui copil (și mai ales a unui copil cu afecțiuni). Multe situații pot provoca traume complexe în copilărie și în viața de zi cu zi.
Tulburarea de atașament se conturează tot în copilărie. Problemele de atașament apar din întreruperile legăturii fizice și emoționale dintre îngrijitor și copil. Fără îndoială, aceste întreruperi afectează în mod semnificativ capacitatea copilului de a avea încredere în cei din jur sau de a se simți în siguranță în relații. Totodată, în situația în care îngrijitorul prezintă un comportament abuziv sau neglijent, copilul poate dezvolta o tulburare de atașament. Tulburarile de atașament pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltarii sociale si cognitive a copiilor, ceea ce face dificilă formarea unor relații sănătoase mai târziu în viata.
O tulburare de atașament este posibil să creeze premisele unei dezvoltări de neurodezvoltare și asta se întâmplă deoarece sistemul nervos al copilului care este extrem de fragil primește continuu tot felul de sarcini complexe de rezolvat, precum a se menține în siguranță în cazul în care trăiește alături de un părinte alcoolic sau care are o boală gravă sau a face tot felul de lucruri care să îi aducă afecțiunea mamei care îl neglijează încă de când a venit pe lume. Lupta aceasta pentru a fi văzut și iubit, lasă urme adânci în psihicul și creierul copilului. De exemplu, există un număr tot mai mare de cercetări care arată că ADHD poate fi cauzat sau exacerbat de maltratarea copiilor. ”Deși ADHD este cunoscut a fi puternic ereditar, există dovezi că vulnerabilitatea genetică interacționează cu un mediu familial advers pentru a crește riscul de ADHD.” (Laucht et al., 2007). Deci dacă este să ne referim la aceste date, atunci când un copil are neșansa de a se afla într-o familie care nu îl îngrijește și în raport cu îngrijitorii dezvoltă un tip de atșament anxios sau dezorganizat, simptomele ADHD se pot agrava. ”Dintre cei cu ADHD diagnosticat în copilărie, majoritatea nu vor îndeplini criteriile ADHD complete la vârsta adultă, dar adversitatea din copilărie crește probabilitatea continuării simptomelor.” (Fuller-Thomson et al., 2015).
După cum se observă, a aduce claritate într-un diagnostic care se referă la o traumă complexă, o tulburare de atașament sau o tulburare de neurodezvoltare este o muncă extrem de important și laborioasă a specialiștilor din domeniu. Este esențial să se facă o anamneză corectă, amănunțită, iar modalitatea de testare să fie una cât mai potrivită specificului fiecărei situații în parte. Atunci când vorbim despre atașament, traumă și neurodezvoltare trebuie să înțelegem faptul că acestea se intercalează și modul în care evoluează simptomele se condiționează reciproc. Un copil cu tulburare de atașament are implicit o traumă. El nu a fost ocrotit, hrănit cu iubire și afecțiune, ținut aproape și protejat și asta aduce durere și suferință și are impact direct asupra modului în care se dezvoltă pe toate celelalte paliere (cognitiv, emoțional, social). De un diagnostic corect, depinde modul în care evoluează recuperarea persoanei aflată într-o astfel de situație complicată din punct de vedere psiho-socio-emoțional.
Referințe:
”Atașamentul în psihoterapie”, de David J. Wallin
”Anatomia traumei”, de Vasile Diana
