Conflictele fac parte din viață. Atunci când vorbim despre relaționare, nu contează că suntem bărbat, femeie, adult, vârstnic, copil, conflictul va face parte din realitatea noastră. Specialiștii din zona comunicării sau a dezvoltării personale nu încearcă să ne învețe sau să ne ghideze spre o viață lipsită de conflict pentru că un astfel de obiectiv este iluzoriu și de neconceput, ci încearcă să nuanțeze toată dinamica aceasta a conflictului, ce presupune el, cum îl putem înțelege și aborda, care este atitudinea spre care trebuie să tindem pentru a avea o comunicare proactivă și constructivă cu cei din jur, cum putem comunica nonviolent etc. Dincolo de acest cadru în care conflictul este văzut ca parte normală a oricărui tip de comunicare, desigur că existe o multitudine de contexte de viață și familii unde conflictul este principală modalitate de interacțiune.
”Conflictul interparental a fost mult timp văzut ca un factor de risc comun și substanțial pentru psihopatologia copiilor (Emery, 1982), iar un corp mare de literatură a evidențiat legăturile dintre conflict și tulburările de internalizare a copiilor” (Rhoades, 2008). Atunci când conflictul ajunge să fie singura modalitate de comunicare între părinți, copilul integrează toată paleta de emoții negative pe care aceștia le trăiesc la rândul lor. Dincolo de o stare continuă de alertă și hipervigilență, se naște o nevoie a copilului de a fi mereu pe plac, de a se învinovăți pentru ceea ce se înâmplă între părinții săi, de a încerca mereu a-și nega nevoile sau emoțiile pentru a nu isca un conflict etc
Conflictul definește și o stare generală de rău. Emoțiile nu sunt ventilate, opiniile sunt deformate de reacția celuilalt, iar starea fizică de rău se accentuează cu fiecare situație în care agresiunea verbală (și nu numai) este cea care preia controlul. Pentru un copil, conflictul dintre părinți nu este doar zgomot de fundal — este o experiență emoțională care îi poate modela dezvoltarea.
Cercetările au subliniat din ce în ce mai mult nevoia unei abordări orientate spre proces pentru a elucida mecanismele cauzale care explică cascadele negative de dezvoltare puse în mișcare de expunerea la conflict. În plus, există un interes tot mai mare printre specialiștii care analizează acest proces de a sublinia în ce condiții și pentru cine conflictul interparental este cel mai dăunător.
Copiii, adolescenții și adulții tineri pot fi prinși în focul încrucișat al situațiilor nefericite din cadrul propriei familii. Pentru unii copii sau tineri, expunerea la un divorț plin de conflict, violență interpersonală și experiențe stresante pot duce la:
- probleme complexe de sănătate mintală
- tulburarea de stres post-traumatic (PTSD)
- tulburarea complexă de stres post-traumatic (C-PTSD)
- trauma de dezvoltare și
- viață întreagă de risc crescut de traume și boli fizice
Studii ale Universității de Stat din Arizona au descoperit că atunci când copiii și adolescenții sunt expuși la conflicte, certuri sau emoții precum resentimente, tristețe profundă, amărăciune între părinții lor care sunt împreună sau sunt divorțați/separați, aceștia se confruntă cu o teamă mai mare de abandon și respingere ceea ce poate duce la trăsături timpurii ale traumei complexe și a tulburării de personalitate borderline.
Cercetările de specialitate din American Psychological Association susțin că nu divorțul în sine afectează cel mai mult copilul, ci nivelul conflictului dintre părinți, respectiv că „nu separarea distruge echilibrul copilului, ci războiul emoțional dintre părinți.”
În teoria lor influentă și în cercetarea prolifică, Davies, Cummings și colegii lor au propus un construct de securitate emoțională (Davies & Cummings, 1994) ca un mecanism important care explică impactul conflictului interparental asupra dezvoltării psiho-emoționale a copiilor. Securitatea emoțională cuprinde un set de răspunsuri emoționale, cognitive și comportamentale. Copiii sunt investiți în sentimentul de siguranță emoțională în cadrul familiei dacă atmosfera și dinamica dintre părinți este una conținătoare, una care poate susține cu maturitate și asumare provocările care decurg din rolul de părinte. Expunerea la furie și conflict interparental, la stres, la inconsecvență, la un context unde nevoile sunt ”urlate” și de cele mai multe ori neînțelese, subminează securitatea emoțională a copiilor.
În calitate de părinți de copii și adolescenți, este important să îi învățăm constant să se raporteze într-un mod empatic și constructiv conflictelor de care au parte și împreună cu ei să practicăm ”repararea” relațiilor pentru a menține mereu un echilibru în viața noastră de familie. ”Repararea” relațiilor și învățarea expunerii și menținerii punctului de vedere într-o manieră diplomată și neacuzătoare sau sfidătoare este un proces viu și foarte complex. Atât noi, cât și copiii sau adolescenții noștri suntem un ecosistem guvernat de emoții, trăiri, nevoi, prejudecăți mai mult sau mai puțin accentuate. Atunci când ne aflăm în mijlocul unui conflict, ”munca” depusă trebuie să fie de toate părțile pentru a se menține în echilibru energia dintre noi și celelalte persoane implicate. A nu fi de acord cu cel de lângă noi este un comportament totalmente normal și a ne argumenta bine opinia este o abilitate de care fiecare ființă umană are nevoie.
În familiile în care copiii sunt văzuți și auziți, dezacordurile sunt urmate de o perioadă în care negocierea și rezolvarea problemelor sunt modelate, practicate și copiate de către aceștia. Emoțiie negative sunt expuse, înțelese, asumate și după integrarea acestora se mai sădește încă o cărămidă în personalitatea copiilor noștri. Familia este sau mai corect spus, ar trebui să fie un loc minunat în care copiii noștri să crească și să învețe abilități de comunicare și de relație pentru viață.
Atunci când părinții sunt între ei sau cu proprii copii într-un conflict pe termen lung și nu fac niciun efort de a-și înțelege modul în care comunică, ajung să rănească cu adevărat. Izbucnirile și argumentele frecvente, volatile, imprevizibile între părinți pot afecta negativ dezvoltarea normală a copilului. Acest lucru s-a dovedit a fi dăunător atât în dezvoltare, cât și în relații și în sănătatea mintală pe tot parcursul vieții. Urmările emoţionale ale conflictului sunt adesea trecute cu vederea, însă pare a fi o dimensiune cheie care influenţează securitatea emoţională în sistemul familial, cu consecinţe semnificative asupra dezvoltării psiho-emoționale a copiilor.
Ce simte copilul când părinții sunt în conflict?
Pentru un copil, conflictul dintre părinți nu este doar o neînțelegere între doi adulți. Este o experiență profund emoțională, care îi afectează sentimentul de siguranță, relațiile și modul în care se vede pe sine.
Confuzie: „Ce se întâmplă, de fapt?”
Copiii nu au întotdeauna capacitatea de a înțelege cauzele conflictului.
Ei văd tensiunea, aud reproșurile, simt distanța — dar nu au contextul necesar.
De aceea, pot ajunge să:
- interpreteze greșit situația
- creadă că ceva „nu este în regulă” cu familia lor
- trăiască într-o stare constantă de incertitudine
Vinovăție: „Este din cauza mea?”
Mulți copii ajung să creadă că ei sunt motivul conflictului. În lipsa clarificărilor, copilul își construiește propriile explicații — iar acestea sunt adesea dureroase.
Această convingere apare mai ales când:
- certurile sunt legate de creșterea lor
- aud fraze precum „din cauza copilului…”
- nu primesc explicații clare
Loialitate împărțită: „Pe cine aleg?”
Unul dintre cele mai dificile lucruri pentru un copil este să simtă că trebuie să aleagă între părinți. În realitate, copilul nu vrea să aleagă. El are nevoie să îi poată iubi pe amândoi, fără teamă sau vinovăție.
Acest fenomen, cunoscut ca loialitate divizată, apare atunci când:
- un părinte îl critică pe celălalt
- copilul este pus să transmită mesaje
- i se cere, direct sau indirect, să „țină partea” cuiva
Frică și nesiguranță: „O să se despartă? O să pierd pe cineva?”
Conform Emotional Security Theory, copiii au o nevoie fundamentală de a simți că relația dintre părinți este stabilă. Pentru ei, conflictul nu este doar neplăcut — este perceput ca o amenințare la adresa stabilității familiei.
Când conflictul este frecvent sau intens:
- copilul devine hipervigilent (stă „în alertă”)
- încearcă să anticipeze următoarea ceartă
- poate dezvolta anxietate
Singurătate emoțională: „Nu am unde să mă duc cu ce simt”
Chiar dacă ambii părinți sunt prezenți fizic, copilul poate simți că:
- nu este văzut
- nu este ascultat
- emoțiile lui nu contează
În familiile conflictuale, atenția părinților este adesea concentrată pe conflict, nu pe nevoile copilului.
Presiunea de a „repara” situația
Unii copii simt că trebuie să facă ceva pentru a opri conflictul:
- devin „foarte cuminți”
- încearcă să medieze
- evită să își exprime propriile nevoi
Acest rol poate duce la ceea ce numim parentificare — copilul preia responsabilități emoționale care nu îi aparțin.
Tristețe și neputință
În spatele multor reacții (furie, retragere, agitație) se află, de fapt:
- tristețe
- neputință
- dorința ca lucrurile „să fie ca înainte”
Copilul nu are control asupra situației, dar este profund afectat de ea.
De multe ori, copiii nu spun direct ce simt. În schimb, emoțiile lor apar sub formă de:
- iritabilitate
- probleme de somn
- dificultăți la școală
- retragere sau comportamente agresive
Acestea nu sunt „probleme de comportament”, ci mesaje emoționale.
Un studiu realizat tot de Cummings și colegii săi (2012) a demonstrat că conflictul interparental din timpul copilăriei timpurii a prezis probleme de comportament în adolescență prin insecuritatea emoțională cu privire la relația interparentală pe care au resimțit-o la vârsta școlară timpurie, oferind astfel dovezi puternice legate de ipoteza cu privire la importanța securității emoționale în mai multe perioade cheie de dezvoltare.
”Tulburările de internalizare la copii și adolescenți (anxietate, depresie, îngrijorare) se numără printre cele mai frecvente forme de psihopatologie. (Brumariu & Kerns, 2010; Last, Perrin, Hersen, & Kazdin, 1996). Estimările prevalenței pe viață sugerează că până la 33% dintre copiii cu vârsta între 5–17 suferă de tulburări de internalizare, iar depresia majoră unipolară în copilăria târzie și adolescență este clasată printre cele mai mari în ceea ce privește povara globală a bolii! (Costello, Egger, & Angold, 2005). Problemele de internalizare pot apărea încă de la vârsta preșcolară, iar prevalența lor crește în timp.
Copilul prins la mijloc: impactul nevăzut al conflictului parental
Conflictul dintre părinți nu rămâne niciodată doar între ei.
Chiar și atunci când nu este exprimat prin certuri intense, tensiunea se transmite — prin ton, tăceri, priviri, absență emoțională. Pentru copil, acest spațiu devine unul nesigur, imprevizibil și dificil de înțeles.
De ce este „nevăzut” acest impact?
Mulți părinți consideră că, dacă nu se ceartă în mod direct în fața copilului, acesta nu este afectat.
În realitate:
- copiii sunt extrem de sensibili la emoțiile părinților
- percep schimbările subtile de comportament
- „simt” conflictul chiar și atunci când nu este verbalizat
Copilul prins între două lumi
Când părinții sunt în conflict, copilul ajunge într-o poziție imposibilă: să mențină relația cu ambii, în timp ce aceștia sunt în opoziție. Această situație generează ceea ce numim loialitate divizată. În timp, acest mecanism devine obositor și profund stresant.
Copilul poate simți că:
- dacă se apropie de un părinte, îl trădează pe celălalt
- trebuie să ascundă lucruri
- trebuie să își „controleze” afecțiunea
Impactul emoțional profund
Nesiguranță constantă
Conform Emotional Security Theory, copiii au nevoie de stabilitate în relația dintre părinți pentru a se simți în siguranță.
Când conflictul persistă:
- lumea lor devine imprevizibilă
- apare anxietatea
- copilul trăiește în stare de alertă
Interiorizarea conflictului
Copilul nu doar observă conflictul — îl internalizează.
Asta înseamnă că:
- începe să creadă că relațiile sunt, în mod natural, tensionate
- poate dezvolta convingeri precum „iubirea vine cu durere”
- își modelează viitoarele relații pe baza acestor experiențe
Pierderea copilăriei emoționale
În multe cazuri, copilul nu mai are spațiu să fie… copil. El devine:
- atent la stările părinților
- preocupat de echilibrul familiei
- responsabil emoțional pentru „liniștea” din casă
Iar acest proces poartă numele de parentificare. Deși pare maturitate, este de fapt o formă de adaptare la stres.
Efecte care nu se văd imediat
Impactul conflictului parental nu este întotdeauna vizibil pe moment. Aceste reacții sunt, de fapt, încercări de a face față unei presiuni emoționale constante.
De multe ori apare sub forme subtile:
- copilul devine „prea cuminte”
- evită să creeze probleme
- își reprimă emoțiile
Sau, dimpotrivă:
- devine iritabil sau agresiv
- are dificultăți de concentrare
- dezvoltă probleme de somn
Experiența de a fi „prins la mijloc” poate influența viața adultă:
- dificultăți în a avea încredere în ceilalți
- frică de conflict sau evitarea lui
- tendința de a intra în relații dezechilibrate
- nevoia excesivă de a face pe plac
Copilul învață nu doar despre familie, ci despre cum funcționează relațiile.
Acest lucru este susținut de cercetările din Psihologia dezvoltării, care arată că expunerea la tensiune emoțională constantă poate avea efecte similare cu expunerea la conflicte deschise.
Mulți dintre noi este posibil ca citind aceste rânduri să ne gândim la traumă, PTSD sau C-PTSD cu situații traumatice ca un răspuns la situații de viață extrem de grave și incerte cum ar fi războiul, foametea și alte situații care pun viața în pericol. Cu toate acestea, pentru copiii și adolescenții care trăiesc în case cu conflicte mari, potențialul de a suferi de efecte psihologice pe termen lung care rezultă din situații conflictuale și volatile este similar cu cel al copiilor care au suferit dezastre naturale, de exemplu. ”…Adică dacă trăiești frică și neputință atât de mult încât să fii nevoit să te decontezi de trăiri (să intre automat mecanismele de amorțire și negare), atunci vei trăi traumatizare psihică (nu doar fizică, în cazul în care aceasta este prezentă)”, ne spune psiholog dr. Diana Vasile în cartea sa ”Anatomia traumei”. Ori exact asta se întâmplă și în cazul copiiilor care asistă zi de zi la inconsecvență, la insulte, la părinți incapabili de reglare emoțională.
Când noi ca părinți nu reușim să oferim copiilor noștri un cadru conținător și echilibrat din punct de vedere emoțional, nu trebuie să scăpăm din vedere că premisele unei dezvoltări armonioase scad considerabil. Este normal să ne simțim uneori copleșiți de rolul de părinte care se adăugă listei interminabile de roluri pe care le ”jucăm” în fiecare zi, dar putem găsi ajutor specializat dacă alegem să apelăm la un psiholog, psihoterapeut sau consilier. Cadrul terapeutic ne oferă posibilitatea de a ne înțelege emoțiile și limitele și ne poate ajuta la construirea de noi instrumente de care să ne folosim în relația cu proprii copii, dar și cu partenerii de viață.
Referințe:
”Anatomia traumei”, de Diana Vasile
”Când conflictul are sens”, de Gaspár György
„Rezolvă conflictele pe cale pașnică”, de Christophe Carré
