Sindromul impostorului – Ce să faci când suferi de acest sindrom?

Sindromul impostorului - clinicaaproape.ro
Conținut articol

Fiecare dintre noi are un critic interior. Însă vocea acestui critic nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie: blândă, plină de compasiune față de sine, conectată la realitățile curente și înțeleaptă. În schimb, criticul din noi e mai degrabă acel “pitic de pe umăr” care ne amintește constant cât de buni am fi dacă… Iar acest „dacă” e întotdeauna altul, mereu mai mare, mereu mai îndepărtat și mai imposibil de atins.

În fața obstacolelor, permitem deseori ca posibilitatea succesului să fie înșfăcată de alții. Deoarece nu considerăm absolut deloc că suntem potriviți pentru a caștiga. În termeni psihologici, sindromul impostorului este o distorsiune cognitivă care împiedică o persoană să internalizeze orice sentiment de succes, arată un material apărut în jurnalul „Chronicle of Higher Education”. 

Sindromul impostorului a fost pentru prima dată identificat în anul 1978 de către psihologii Pauline R. Clance și Suzanne A. Imes. În primă instanță au afirmat că e vorba de o formă de anxietate specifică femeilor. Concluzia inițială a pornit de la faptul că au observat că femeile de succes care veneau la ședințele de psihoterapie își motivau succesul profesional mai degrabă datorat factorilor externi și conjuncturali, chiar dacă dovezile arătau că au reușit prin forțe proprii, de fapt. Clance și Imes au considerat că aceste femei au dezvoltat acest sindrom al impostorului din cauza unor factori precum: stereotipurile de gen, dinamica familiei sau culturală, dar și simptome legate de depresie, anxietate generală și încredere în sine scăzută.

Cele 2 specialiste au definit și prezentat acest sindrom, pe care inițial l-au numit ”fenomenul impostorului”, ca fiind incapacitatea și insecuritatea adulților de a-și recunoaște realizările profesionale și de teama de a fi deconspirați de cei din jur și de a-și pierde, astfel, statutul social. Se percep și poziționează ca fiind niște persoane false și superficiale, ca și cum i-ar fi păcălit pe alții să îi considere inteligenți, capabili sau demni de admirat, așteptându-se să fie „deconspirați” cât de curând, fapt ce le cauzează mult stres, anxietate și îndoieli de sine. Ei pun rezultatele lor pe seama norocului, inocenței sau nepriceperii celorlalți. Tot ce iese pe lângă, adică prost, este, cum altfel, tot din vina lor. Sindromul impostorului este o percepție a persoanei încercată de acest tipar asupra ei.

A conștientiza propria reușită presupune deschidere și internalizarea unor noi perspective și crearea unui spațiu al succesului personal. (Hoang, Queena (2013) “The Impostor Phenomenon: Overcoming Internalized Barriers and Recognizing Achievements”).

Cine dezvoltă sindromul impostorului?

Indiferent de vârstă, educație, poziție ocupată sau nivelul de expertiză, impostura apare ca manifestare a unei inabilități auto-percepute. 

Sindromul impostorului e mult mai comun decât ne închipuim, potrivit cercetătorilor, mai bine de 70% din populația adultă este afectată de acest sindrom, se întalnește mai ales în cazul celor care vor să reușească cu orice valoare și au anumite trăsături comune:

  • Autoimpunerea unor standarde imposibil de atins
  • Suprasolicitare sau procrastinare
  • Frică și vinovăție în legătură cu succesul
  • Negarea propriei competențe și ignorarea complimentelor și aprecierilor
  • Încercarea de a controla mediul înconjurător
  • Autosabotarea propriului succes
  • Compararea cu ceilalți și nevoia de a fi special, de a fi cel mai bun

Astfel, aceste comportamente întăresc și mai mult ideea că orice facem este fraudulos. 

Sindromul impostorului în formă gravă, neabordat, poate degenera și poate declanșa alte probleme și afecțiuni precum burnout, anxietate sau chiar depresie.  

Persoanele care suferă de acest sindrom trăiesc în permanență cu sentimentul de vină sau rusine că nu sunt suficient de buni, dar și cu teama că vor fi “prinsi” și ca totul se va duce de râpă. Aceștia perpetuează o presiune și încordare excesivă, deoarece consideră că fără disciplină nu vor reuși și, în loc să se recompenseze, își fac griji doar pentru următoarea sarcină/proiect.

Cauzele apariției pentru sindromul impostorului

Sindromul impostorului nu este ceva clinic, ci este un tipar psihologic, este, de fapt, un sindrom al unei boli endemice de tip sistemic, existentă în cultura și societatea noastră. 

Ne începem viața cu o puternică impresie că oamenii siguri pe ei, competenți și admirabili nu sunt deloc ca noi. Această experiență din copilărie se îmbină cu o trăsătură de bază a condiției umane. Ne cunoaștem pe noi înșine pe dinăuntru, dar alții ne cunosc doar pe dinafară. Suntem constant conștienți de anxietățile și îndoielile noastre interioare, dar tot ce cunoaștem despre ceilalți este ceea ce se întâmplă să ne spună sau facă, iar asta prespune un acces restrâns și editat. Foarte des ajungem să concluzionăm că trebuie să ne aflăm la marginea mai stranie și mai revoltătoare a naturii umane. Dar în realitate eșuăm să ne închipuim că alții sunt la fel de fragili și stranii ca noi. Fără a ști ce îi îngrijorează și îi necăjește pe oamenii impresionanți pe dinafară, putem fi siguri că există ceva. Poate nu vom sti cu exactitate lucrurile pe care le regretă sau care îi rușineză sau pentru care simt vinovăție, dar vor avea anumite sentimente agonizante.

Studiile spun că potențialele cauze pentru sindromul impostorului ar fi:

  • circumstanțele de viață din copilăria mică și tipul de parenting sunt foarte importante
  • valori familiale precum obținerea succesului prin competiție, accentul pe performanță
  • trăsăturile de personalitate, ca perfecționismul, autoeficacitatea și nevrotismul
  • eșecul (real sau imaginat) după o serie de realizări poate determina, de asemenea, pe cineva să-și pună la îndoială aptitudinile și stima de sine

Cinci tipologii care suferă de sindromul impostorului

Dr. Valerie Young, cercetătoare specializată în sindromul impostorului, a identificat cinci tipuri principale de „impostori” în cartea sa „The Secret Thoughts of Successful Women: Why Capable People Suffer from the Imposter Syndrome and How to Thrive in Spite of It”. Aceste tipuri de competențe, cum le numește ea, reflectă convingerile intrinseci vis-a-vis de ce înseamnă „să fii competent”.

𝗣𝗲𝗿𝗳𝗲𝗰𝘁̦𝗶𝗼𝗻𝗶𝘀𝘁𝘂𝗹

Se concentrează, în primul și-n primul rând pe felul în care face lucrurile, de cele mai multe ori până în punctul în care ajunge să ceară de la sine însuși perfecțiune în toate aspectele vieții. Totuși, din moment ce perfecțiunea nu este (întotdeauna) un țel realist, perfecționistul nu-ți poate respecta sau atinge standardele. În loc să-și dea seama de efortul imens pe care l-a depus și să aprecieze acest aspect după ce încheie un task, e mai degrabă înclinat să se critice pentru micile greșeli și să se simtă rușinat de „eșecul” lui. Ba chiar are tendința să evite să facă lucruri noi de frica de a nu fi capabil să le facă perfect sau să renunțe rapid la ceva nou dacă nu-i iese cum vrea din prima.

𝗚𝗲𝗻𝗶𝘂𝗹 𝗶̂𝗻𝗻𝗮̆𝘀𝗰𝘂𝘁

Și-a petrecut întreaga viață învățând o mulțime de lucruri și acumulând noi și noi skill-uri depunând relativ puțin efort, astfel încât își închipuie că trebuie să înțeleagă și să proceseze orice lucru sau îndeletnicire nouă cât ai bate din palme. La pachet cu acest bias vine și convingerea că oamenii competenți se pot descurca lesne cu orice, în orice situație, iar asta îl face să se simtă ca un șarlatan atunci când întâmpină dificultăți. Dacă ceva nu se desfășoară cu ușurință sau dacă nu reușește să facă ceva din prima, tinde să se simtă rușinat și stânjenit.

𝗜𝗻𝗱𝗶𝘃𝗶𝗱𝘂𝗮𝗹𝗶𝘀𝘁𝘂𝗹 𝗮𝘀𝗽𝗿𝘂

Își închipuie că trebuie să fie capabil să facă totul de unul singur. Dacă nu reușește să atingă succesul în mod independent, se consideră nedemn. A cere cuiva ajutorul sau a accepta susținere atunci când este oferită nu înseamnă doar că „a pierdut la propriul joc” și și-a trădat standardele, ci și că este necesar să-și expună „inadecvările” și să se expună pe sine ca pe un „ratat”.

𝗘𝘅𝗽𝗲𝗿𝘁𝘂𝗹

Înainte să-și poată aprecia activitatea ca fiind un succes, trebuie să învețe tot ce e de învățat pe subiectul respectiv. Cu cât pierde mai mult timp căutând din ce în ce mai multă informație, cu atât mai mult timp trebuie să aloce task-ului principal. Din moment ce crede că ar trebui să aibă toate răspunsurile, se poate considera un impostor sau un „ratat” atunci când nu poate răspunde la o întrebare sau atunci când întâlnește o informație pe care a „pierdut-o” pe parcurs.

𝗦𝘂𝗽𝗲𝗿𝗲𝗿𝗼𝘂𝗹

Leagă în mod inextricabil competența de abilitatea sa de a reuși în toate rolurile pe care și le asumă: elev, student, prieten, angajat sau părinte. A nu reuși să navigheze cu succes printre cerințele pe care le presupun aceste roluri dovedește, în mintea lui, propria inadecvare. Așadar, pentru a reuși trebuie să se forțeze până dincolo de limite, consumând cât de multă energie este posibil pentru a îndeplini fiecare rol în parte. Cu toate acestea, nici chiar aceste eforturi supraomenești nu-l vindecă de sindromul impostorului. Se gândește adesea că poate face mult mai multe sau că lucrurile ar trebui să fie, de fapt, mai ușoare.

În orice formă s-ar manifesta sindromul impostorului, acest fenomen este totuși și un mijloc util pentru progres.  Școala de Management MIT Sloan a publicat, în iunie 2022, un studiu legat de sindromul impostorului, iar specialiștii au studiat problema prin separarea gândurilor legate de impostură și fals (gânduri că alții îți supraestimează inteligența) de sentimentele negative pe care aceste gânduri le declanșează. Astfel, studiul a identificat o serie de concluzii surprinzătoare, care au subliniat că sindromul impostorului are și avantaje, nu doar dezavantaje. Datele au arătat că angajații care se confruntă cu sindromul impostorului ajung să interacționeze mai eficient cu colegii pentru că gândurile negative pe care le experimentează îi determină să se concentreze mai mult asupra altora decât asupra propriei persoane, iar atingerea obiectivelor profesionale la birou nu este afectată nici ea. Angajații care suferă de sindromul impostorului, arată studiul MIT, fac mai mult contact vizual, aprobă mai des prin mișcări ale capului și gesticulează des cu mâinile.

Cum se poate trata sindromul impostorului?

  • îmblânzești și îți scazi vocea criticului interior, întreabându-te mai degrabă: „Ce sunt gata să experimentez pentru a declina convingerea că nu sunt destul de bun?”
  • lucrează cu tine, limitează comparațiile și încearcă să întelegi de unde vin pattern-urile care te deturnează pentru a le putea deconstrui ușor-ușor și a le înlocui cu unele mai sănătoase
  • fă pace cu trecutul, să te accepți necondiționat așa cum ești și să-ți transformi vulnerabilitățile în resurse valoroase
  • cere și învață să gestionezi feedback-ul pozitiv, cât și pe cel negativ
  • fii autentic și permite-ți să greșești! Greșeala este tovarășul de nădejde al oricărui proces de învățare, de inovație sau de creație
  • exersează și accept[ gândul că și ceilalți au, uneori, gânduri apăsătoare și nesigure, că au momente în care sunt măcinați de îndoială și au sentimente de neadecvare, că nu se simt mereu demni de laudă și suficient de buni. Mulți oameni experimentează anxietatea, nesiguranța și deriva.
  • caută un specialist care să îți fie ghid în acest proces de a fi în armonie cu tine!

Studiile arată că atunci când sentimentul de sine profesional sau academic crește, fenomenul sindromului impostorului descrește. 

Făcând un act de credință față de cum sunt alte persoane va fi mai ușor să umanizăm lumea. Oricând întâlnim un străin, nu întâlnim realmente o astfel de persoană, ne întâlnim cu cineva care ne seamănă – în moduri elementare și prin urmare nu ne separă nimic fundamental de posibilitatea de responsabilitate, prestigiu și împlinire.

Referințe:

Sindromul impostorului – Kevin Chassangre, Stacey Callahan

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Share on email
Email
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Te invităm să descoperi și alte articole pregătite de către specialiștii noștri