Procesul doliului. Care sunt etapele și cum poți face față mai ușor pierderii?

Doliul reprezintă, cu siguranță, unul dintre cele mai complexe procese psihologice cu care ne întâlnim pe parcursul vieții. Tot ceea ce se află sub pecetea acestei noțiuni, ne va conduce cu gândul la durere, neputință, disociere, melancolie, incapacitatea de a mai privi cu seninătate către un viitor al propriei vieți. Fiecare dintre noi răspunde într-un mod diferit la durere, la orice tip de durere și pierdere. Unii au tendința de a se detașa de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, alții vor deveni extrem de vulnerabili, alții vor adopta o atitudine explozivă și exuberantă pentru a masca furia, tristețea, nedreptatea etc. Indiferent de modalitatea de coping pe care o adoptăm, epicentrul acestui proces este durerea. Pentru a reuși să devenim conștienți de întâmplarea nefericită de care am avut parte, cu siguranță trecem prin câteva etape predefinite.

Printre autorii care au fost interesați de studierea impactului pierderii, se numără și Melanie Klein. Ea poate fi considerată inițiatoarea curentului de patologizare a pierderii deoarece consideră că doliul are întotdeauna ceva patologic în sine și că acest proces al durerii poate fi comparat cu separarera copilului de mamă. Această separare activează mecanisme psihotice tranzitorii de tip maniaco-depresiv. (Klein, 1994). Lucrările ei despre separare fac tranziția istorică de la interpretarea doliul și pierderea în termeni psihologici la interpretarea lor în termeni psihiatrici. Și psihiatrul Erich Lindemann a realizat în anul 1944 un studiu asupra pierderii. În cadrul acestuia au fost intervievați 101 subiecți care au trecut recent printr-o asemenea pierdere. Concluzia a fost că preocuparea specialiștilor care se ocupă de managementul durerii trebuie să țintească mai ales spre cei ai căror durere este inhibată/întârziată și nu asupra celor care își manifestă emoțiile într-un mod exuberant. Se pare că cei care-și reprimă durerea prezintă un risc mai mare de a dezvolta o serie de tulburări.

Una dintre cele mai elocvente modalități de descriere a doliului psihologic aparțin lui Elizabeth Kübler-Ross care a propus aceste 5 etape în urma experienței sale personale în lucrul cu persoane care aveau boli incurabile și care au devenit conștiente de toate aceste trăiri/emoții chiar înainte de a muri. Înainte de Elizabeth Kübler-Ross, și John Bowlby a propus un model etapizat al doliului, dar toate ideile transmise s-au conturat în urma interacțiunii cu persoane care sufereau de boli terminale și nu se referă la un studiu în care beneficiarii să fie persoane care au pierdut pe cineva.

Etapele procesului de doliu

Fiecare persoană care pierde pe cineva trece, într-un mod cu totul personal, prin următoarele etape:

• Negarea și izolarea: vor avea un impact major asupra dinamicii întregii vieți. Mai mult decât atât, dacă cei apropiați nu vor fi alături într-un mod protectiv, dar oferind spațiul fizic și psihologic pentru trăirea propriu-zisă a durerii, există posibilitatea să apară tot felul de conflicte emoționale.
• Conștientizarea/eliberarea emoțională: această etapă poate fi resimțită ca fiind una extrem de intensă din punct de vedere al furiei. De asemenea, pot apărea și somatizările care vor reprezenta un indiciu important în ceea ce privește modelele de coping pe care le folosește persoana în cauză;
• Negocierea: în acest stadiu este posibil să fie resimțite sentimente/emoții precum repulsia, dezgustul, dorința accentuată de răzbunare. Din popor se spune că furia, de exemplu, ar putea fi percepută ca fiind “o negociere magico-religioasă” care va transforma demersul lucrurilor și totul se va întoarce la stadiul dinaintea decesului.
• Depresia: atunci când tot amalgamul de emoții distructive și extrem de puternice își vor pierde din elan, persoana care trăiește un doliu va resimți o tristețe profundă deoarece în această etapă negarea pierderii nu mai poate fi menținută/conținută și totul se va tranforma într-o durere acută;
• Acceptarea și rezoluția: în această ultimă etapă, persoana care a suferit un doliu începe să devină tot mai conștientă de realitatea propriei vieți. Este posibil să înceapă să participe la evenimente sociale, să își dorească și să aibă mai multă grijă de sine, să facă planuri, conștientă fiind de noua dinamică a vieții sale și să vorbească despre experiența trăită, dar fără a mai experimenta o angoasă profundă.

Pentru companionii persoanelor care trec prin doliu, lucrurile pot fi destul de dificil de înțeles, iar frustrarea că nu pot aduce un impact evident asupra stării lor de bine, este cât se poate de reală. Mai mult decât atât, această neputință pe care o resimt va duce la o serie de așteptări probabil nerealiste în raport cu capacitatea persoanei suferinde. Tristețea resimțită după o pierdere “vorbește”, la persoana întâi, despre singurătate și felul în care lucrurile nu vor mai fi la fel niciodată, că nimic din ce nu mai avem nu poate fi înlocuit.

Este esențial să înțelegem că acest proces al doliului este de fapt o trăire personală. Deși se întalnesc elemente comune, în cazul pierderii unei persoane apropiate, doliul este un proces individual, individual pe cât de unică este persoana care traiește suferința și pe cât de unică a fost legătura sau relația de atașament cu persoana pierdută. Indiferent că putem să ne referim la ea prin trasarea unor etape, tot ceea ce se trăiește este întru totul personal. Experiența de viață, caracteristicile personalității persoanei în cauză, locul în care se află la momentul decesului (ne referim aici la etapa în evoluția personală/profesională în care se se află), istoria familială, teama generală de abandon și mai ales, relația pe care o avea cu persoană care a murit, vor ”nuanța” de fapt experimentarea doliului.

Rolul prezenței și a fi sprijin în procesul de doliu

Pentru aceste persoane care trăiesc o suferință profundă, tot ceea ce putem face este să îi însoțim pe acest drum. A încerca să îi conținem, pe ei, dar și suferința pe care o trăiesc, va fi probabil cel mai de preț suport pe care l-am putea oferi. Doliul nu are nevoie de cuvinte, nu cere sfaturi. Are nevoie de mângâiere, de conținere, de spațiu fizic și psihologic pentru a reuși să se consume într-o manieră pozitivă pentru cel care îl trăiește.

În acest proces al vindecării, vor fi momente în care vor fi întrebari adresate propriei persoane – dar până când, mai pot face fata? Și o mulțime de întrebări cu „de ce?“ vor veni și golul va fi resimțit acut – gol care este umplut cu amintiri. Prezența continuă a suferinței este descurajantă, și nu atât prezența ei, cât faptul că uneori nu i se face față prea usor. Sunt zile în care exista progres, pași mici dar siguri, îndreptati spre vindecare; și vine o zi în care durerea revine mai puternică și poate dobora. Vindecarea are ritmul ei, nu te lăsa descurajat și doborât de ea.

Oferă-ți un timp si spatiu „întru amintire“! Și nu ezita să ceri suport și să apelezi la un specialist care este familiarizat cu toată gama de emoții și trăiri omenești.

Să rămânem în tăcere și tandem cu cel care se află în vârtejul durerii!