Ce știi tu despre simbioza în relații?

Termenul de simbioză se distinge prin versalitatea semnificației sale. Este vorba despre un cuvânt care provine din limba greacă și înseamnă ”a trăi împreună”. In genere, el face trimitere la un tip de relație (conviețuire), interacțiune strânsă a organismelor vii, în care ambii participanți (parteneri) sau numai unul dintre ei, beneficiează de pe urma celuilalt. Bacteriile, plantele, animalele, oamenii, culturile ajung să se dezvolte prin inter-conectare cu tot ceea ce este în jur. Dezvoltarea de relații și investirea în ele este pentru toți o condiție esențială pentru supraviețuire.

Simbioza în psihologie

În psihologie, simbioza poate fi definită ca fiind starea psihologică în care conținutul inconștientului unei persoane este experimentat de către cealaltă persoană. Erich Fromm (1900–1980) este cel care a introdus conceptul de „simbioză“ în literatura de specialitate. El definește simbioza astfel: „Simbioza, […], înseamnă uniunea unui eu individual cu un alt eu… în asemenea mod încât fiecare să-și piardă integritatea propriului eu și fiecare să devină complet dependent de celălalt.“

Din momentul descoperirii așa-numiților neuroni-oglindă, suntem cunoscătorii bazei neurologice a acestei imense capacități de a rezona emoțional cu alții și de a-i înțelege pe ceilalți intuitiv. Așa cum spunea Bauer, ”Neuronii-oglindă pot fi considerați corespondenții neurologici ai capacității de empatie”.

Maniera în care este folosită simbioza pentru dezvoltarea fiecărei persoane în parte, depinde foarte mult de istoricul fiecăreia. În funcție de tipul de atașament dezvoltat, de relația pe care am avut-o cu persoanele de referință în copilărie, de experiențele noastre, de capacitatea noastră de a da și a primi, în egală măsură, de educația emoțională pe care o avem, și relațiile simbiotice din viața noastră pot fi benefice sau toxice.

Este de la sine înțeles că prima relație simbiotică pe care am experimentat-o este cea cu mama (primul îngrijitor). Dacă această relație ne-a ajutat să creștem (din toate punctele de vedere, nu doar pe parte fizică deoarece aceasta este de sine stătătoare), să ne simțim iubiți, apreciați, validați, capacitatea noastră de adaptare și conviețuire ne va fi ca un fel de călăuzitor pe parcursul întregii vieți. Franz Ruppert numește trauma simbiotică ca fiind acel mod defectuos de a ne forma comportamentul și care duce, într-un final, la anxietate, dependențe și uneori, chiar și schizofrenie. Atașamentul influențează întru totul inter-relaționarea dintre dependență și autonomie. Fiecare copil are nevoie ca mama să îl perceapă ca pe o ființă deosebită și abia atunci el iși poate dezvolta sentimentul unicității și va avea curaj să devină autonom.

Relația simbiotică între părinte și copil

Un copil aflat într-o relație de simbioză cu un părinte suferă și, ca urmare, devine interiorizat și egocentric. Cum și în ce mod suferă sau este rănit copilul? Durerea este și va fi centrată pe sine, în momentul în care: nu își va gasi ritmul în școala preferată și indicată de părinți, nu va avea interes pentru subiectele din jurul sau, rezultatele mai puțin bune și feedback-ul părinților în privința acestora îi vor afecta stima de sine etc. El se închide în el însusi și barează primirea informațiilor din exterior. În consecință, creierul său începe să construiască o lume “reală” în locul acesteia, iar apoi copilul relaționează cu această lume creată ca și cum ar fi reală și a lui, fără să o pună la îndoială. Celelalte persoane devin și ele construcții ale imaginației sale și sunt create în corespondență cu stările sale emoționale și conform nevoilor sale. În această stare de fuziune emoțională nu există diferențe între interior și exterior, între sine și o altă persoană. Copilul nu conștientizează cele două realități, nu există un “eu” și un “tu”.

Relația simbiotică între părinte și copil va avea ca rezultat implicarea excesiva a părintelui în viața copilului, iar acestuia din urma îi va fi dificil să învețe despre sine, despre ce îl atrage sau ce îl întristează, și cum să își regleze aceste emoții. Din perspectiva psihologiei dezvoltării, formarea unui „Eu unic” are loc doar cu ajutorul unui „celălalt”, care poate însemna o mărime stabilă și constantă. Acest „celălalt” îi permite sau nu copilului să se definească prin diferențiere. Astfel, copilul se va “masura” și își va forma identitatea prin confruntarea cu Eul celuilalt și își va percepe sau nu propriul Eu diferit. Prin filtrul acestor experiențe se va defini pe sine și va ști că „Nu sunt mama mea, nu sunt tatăl meu, nu sunt sora mea etc. Sunt Eu si sunt altfel decât ei.”

Simbioza poate lua mai multe forme, iar clasificarea cea mai des întâlnită este structurată pe trei categorii:

• Mutualismul caracterizează acele relații în care există beneficii pentru ambii parteneri. Pornind de la această dinamică, putem spune că prezența unui partener este o condiție necesară pentru existența celuilalt.
• Comensalismul face trimitere la acele legături umane în care doar unul din parteneri beneficiează de pe urma relației simbiotice, celălalt partener fiind neutru (adică nu este nici rănit, nici nu evoluează în vreun fel datorită celuilalt).
• Parazitismul poate fi privit ca fiind definirea cea mai la îndemână a relațiilor toxice. În acest caz, unul dintre parteneri evoluează și beneficiează de relația simbiotică, dar o face în detrimentul celuilalt.

Intimitatea umană este ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte. Senzațiile, emoțiile, trăirile, sensurile care se nasc prin prisma conectării cu cei din jur sunt atât de personale, încât le vom umbri magia dacă vom încerca să le exprimăm prin limbaj. Chiar și așa, putem să tragem cu ochiul și astfel să observăm mai îndeaproape tot ceea ce poate aduce simbioza între doi oameni care își doresc să construiască ceva împreună. Pentru multe persoane, a-și da frâu liber să fie intimi cu adevărat în raport cu partenerul de viață poate reprezenta o adevărată provocare. Frica de abandon, de necunoscut, de autodezvăluire, de a fi vulnerabil conduce, de cele mai multe ori, interacțiunile pe care le avem cu cei din jur. Atunci când vorbim de relațiile de cuplu, fricile enumerate anterior pot lua forme destul de grave și aducerea lor în prim planul relației, poate crea dezechilibre între parteneri. Pe tot parcursul vieții suntem într-o continuă căutare al unui echilibru sănătos între legăturile simbiotice și puterea de a acționa liber. 

Simbioza este „rana umanității” – un indicator de traumă relațională, o atitudine psihologică care creează suferință. Potrivit terapiei relaționale imago, simbioza este lipsa de conștientizare în ceea ce privește realitatea subiectivă și pe a celorlalți. Capcana inconștientă este că „lumea mea” este „lumea întreagă” – nu există loc pentru mai mulți, doar pentru viziunea mea. Deoarece există loc doar pentru mine, simbioza este motorul luptei pentru putere.

Când cred că doar ceea ce fac eu este corect, asta denotă o atitudine simbiotică; atunci când critic sau disprețuiesc am, din nou, o manifestare simbiotică. Privind fenomenul în perspectivă, putem numi simbioza o moștenire transgenerațională, cauzată de parentajul inconștient.

Când suntem simbiotici, la nivel inconștient, percepem partenerul drept “un obiect” de satisfacere a propriilor nevoi. Tragedia este că dacă-l transformăm pe celălalt într-un obiect îl privăm de umanitatea sa; acesta este marele păcat relațional. Îmi permit „să țip la tine, să dau în tine, să te ignor, să te nimicesc” – deoarece în ochii mei nu ești o persoană. Atunci când suntem simbiotici, suntem absorbiți de ego. Pe scurt, simbioza este respingerea diferențelor și o mentalitatea de genul „ești de partea mea sau nu exiști”.

Diferențierea este antidotul simbiozei. Pentru a putea să ne simțim în siguranță și pentru a putea evolua într-o relație, este necesar să renunțăm la atitudinea simbiotică și să îmbrățișăm diferențierea. Diferențierea este condiția prealabilă a conștiinței și a conectării. Iubirea matură se naște doar dacă respectăm unicitatea celuilalt, atunci când suntem simbiotici iubim o proiecție, o imagine, o fantezie. Precondiția iubirii este să descoperim unicitatea și individualitatea partenerului, fără critică și fără judecată.

A ne îndrăgosti de cineva poate fi un proces atât de personal și întru totul spontan, încât ne poate induce în eroare și poate fi considerat ca fiind total neplauzibil ceea ce ni se întâmplă. Din păcate, chiar și atunci când vorbim de iubire romantică, nu suntem ”protejați” de ceea ce poate fi considerat a fi ”normal” sau nu în iubire. Cultura ne manipulează subtil și ne ”șlefuiește” sub forma care este cea mai ușor de integrat: ne învață cum să abordăm conflictele, ne sugerează ce ne entuziasmează sau ne face fericiți, ne indică ceea ce trebuie să prețuim la cel de lângă noi, pune lumina reflectoarelor doar asupra unor anumite lucruri care pretind că ne pot aduce împlinire și recunoaștere etc. Dacă este să ne gândim la acest aspect mai în profunzime, nu vom ajunge, oare, să fim de acord cu ceea ce spunea Osho, și anume că: „Oamenii se tem de marea muzică, oamenii se tem de marea poezie, oamenii se tem de intimitatea profundă. Relaţiile de iubire ale oamenilor sunt doar relaţii de suprafaţă. Doi oameni care se iubesc nu pătrund adânc unul în celălalt, pentru că fiecăruia îi este teamă că s-ar putea să nu se reflecte în lacul fiinţei celuilalt. Ce se va întâmpla dacă nu se va vedea în acel lac, în acea oglindă a fiinţei celuilalt, dacă oglinda nu va reflecta nimic, va rămâne pustie?” 

Ce caracteristici surprinzi la relația de cuplu în care te afli?

Cum te ajută cel de lângă tine să devii, cu fiecare zi, o persoană mai bună?

Cât de ușor îți este ”să fii tu” alături de cel/cea cu care trăiești?