A construi relații cu cei din jur și a trăi prin prisma acestora reprezintă pentru fiecare dintre noi un fel de axiomă în jurul căreia viața noastră gravitează. Nevoia de a dezvolta conexiuni și de a ne simți parte dintr-un univers emoțional care se creează implicit atunci când alegem să fim înconjurați de alți semeni este o caracteristică a speciei umane. Atunci când procesul acesta natural este, însă, întrerupt sau scindat de anumite variabile (de lipsa prezenței autentice a celorlalți, de faptul că anumite persoane nu sunt disponibile emoțional, de propriile rezistențe, de traume, de prejudecăți, de acțiuni inconștiente), durerea pe care o vom resimți se poate transforma într-o rană de abandon.
Relația părinte-copil
Relația părinte-copil poate fi privită ca un fel de epicentru al viitoarelor legături emoționale pe care cel mic le va crea pe parcursul vieții. Conștientizarea dinamicii acestei relații presupune mult contact cu sine și acceptarea puterii pe care legătura această invizibilă o va avea asupra vieții viitorului adult. Modul în care relația părinte-copil se va suda va reprezenta de fapt precursorul viitoarelor relații. Putem privi relația, la modul general, ca fiind ceva viu, ceva care se află în continuă mișcare, transformare, ajustare. De aceea, atunci când ne referim, de exemplu, la relația mamă-copil, privim de fapt spre o moștenire de valori, pattern-uri comportamentele, prejudecăți care au fost transmise de la o generație la alta.
Tot ceea ce trăim, de la teamă, tristețe, neacceptare, stare de bine, validare, afecțiune, este definit în raport cu prezența sau absența anumitor comportamente și atitudini la persoanele care ne îngrijesc. Toate aceste interacțiuni ne modelează viața emoțională și ne construiesc propriul mod de a dezvolta relații. În același timp, rănile pe care le suferim în cadrul acestor relații vor fi cel mai dificil de vindecat pentru că se vor transforma în moduri de a fi. Experiențele negative se vor transforma în timp într-un fel de pâclă care ne vor împiedica să privim cu claritate și discernământ asupra adevărului care se află în fața noastră.
O mamă care a trăit într-un cadrul relațional definit de comportamente distante, care a ”supraviețuit” prin încercări constante, disperate, de a se face plăcută, iubită, acceptată, dorită, primită va ajunge să transmită la proprii copii acest model de relaționare. Conform autoarei Lise Bourbeau în cartea ”Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”, rana de abandon se produce atunci când o persoană este abandonată sau simte că este abandonată: ”A abandona pe cineva înseamnă a-l părăsi, a-l lăsa deoparte, a nu vrea să te ocupi de el… Rana trăită în cazul unul abandon se situează de la început la nivelul lui a avea și a face, mai degrabă decât la nivelul lui a fi cum este în cazul rănii de respingere.” Incapacitatea mamei de a iniția și de a susține contexte în care propriul copil să resimtă sentimente pozitive, de acceptare, de sprijin necondiționat, de validare, indiferent de consecințele propriilor acțiuni sau de a fi pur și simplu, fără teama de inadecvare față de anumite contexte sociale, se naște în urma trăirii pe propria piele a suferinței resimțite în propria familie.
Comportamentele preluate de copii de la o mamă cu rană de abandon pot fi:
Rana de abandon la mame se traduce prin următoarele comportamente care se vor dezvolta în raport cu propriul copil:
- Nevoia de a controla palierele vieții propriului copil (pentru a evita în orice moment abandonul sau trăirea acestui sentiment)
- Inducerea nevoii de dependență a copilului în raport cu propria persoană
- Rezistență/respingere față de acele comportamente ale copilului cu care mama nu se identifică sau care intră în conflict cu propriile mecanisme de apărare, prejudecăți etc.
- Responsabilizarea celui mic față de propriile trăiri negative
- Victimizare ca modalitate de interacțiune în relația mamă-copil (există posibilitatea ca victima chiar să își creeze anumite dificultăți ca să atragă atenția; acest comportament poate lua și forme severe, ajungându-se și până la dezvoltare unor probleme de sănătate)
Copiii crescuți de mame care trăiesc în permanență cu teama de a fi abandonate, vor prelua la rândul lor mare parte din temerile, nesiguranțele, anxietățile pe care acestea le resimt și asta pentru că în cadrul cel mai intim care se creează în relația mamă-copil au existat dintotdeauna sentimente de neîncredere, de respingere, de victimizare, de manipulare și practic este singurul model de conviețuire care îi este cunoscut celui mic.
Donald Woods Winnicott vorbește despre “mamă suficient de bună”, în sensul că “ea poate să fie suficient de prezentă și suficient de absentă. Copilul are posibilitatea, când mama este prezentă, să se proiecteze în ea ca susbtitut al lipsei sale de structură și să se construiască când ea este absentă. Excesul de prezență nu-i permite copilului să se construiască, excesul de absență îi înlătură orice ajutor pe care să se poată sprijini. Aceste excese din prima perioadă sunt cele care nu ne permit să depășim o structură cu teamă de abandon precoce….. În toate cazurile predomină un sentiment de nesiguranță permanent. Angoasa de abandon este proporțională cu nevoia sa afectivă exagerată.”
Comportamentele preluate de copii de la o mamă cu rană de abandon pot fi:
- Nevoia de validare continuă
- Neîncredere cu privire la propriile capacități
- Dorința de a fi mereu pe plac și de a se ”acorda” la presiunile exterioare pentru a fi plăcut
- Tendința de a se renega pe sine și de deveni o copie fidelă a celorlalți pentru că în acest fel are șanse mai mari de supraviețuire
- Disponibilitate exagerată în raport cu nevoile celor din jur
- Sensibilitate mare față de schimbările afective ale celor din jur (aceasta apare în urmă temerilor că ceilalți nu vor rămâne alături de el atât timp cât va avea nevoie)
- Atenție crescută față de confortul celorlalți și ignorarea propriei stări de bine
- Tendința de a-i face responsabili pe cei din jur de propriile eșecuri sau insatisfacții personale.
Felul în care ne construim încă de mici copii siguranța emoțională ne va ajuta să privim lumea din jur cu flexibilitate, acceptare, asumare. Rana de abandon este o construcție complexă tocmai pentru că finețea comportamentelor celor din jur este atât de fragilă încât are nevoie continuă de ajustare în raport cu contextul, cu propriul nostru univers interior. Nu este nevoie de acțiuni complexe care să ne facă să ne simțim părăsiți. Constant facem aprecieri cu privire la modul în care cei din jur se raportează la noi. Această analiză continuă se face în funcție de starea emoțională, de bagajul de experiențe pe care îl cărăm cu sine, de moștenirea emoțională pe care o avem de la părinți.
În rolul de părinte pe care îl avem este esențial să rămânem conștienți de complexitatea vieții emoționale a fiecăruia dintre noi și a modului în care trasmitem constant frânturi din propriul inconștient. De asemenea, este important să fim receptivi față de dificultatea noastră de a rămâne prezenți și autentici, în adevăratul sens al cuvântului, în procesul de creștere și educare a propriilor copii.
Se vindecă rănile de abandon? Poate că nu, poate că da, poate că uneori nu-s cunoscute, poate că nu-s văzute și prea ușor trecute cu vederea, dar merită oricând abordate și îngrijite…oricând, un proces bun are un început, un mijloc și un sfârșit.
