Vocea critică a părintelui este de fapt criticul nostru interior?

pexels-photo-6920068 (1)
Conținut articol
pexels photo 6920068 1

Fiecare dintre noi cunoaște sintagmele care creează o condiționare pentru propriile acțiuni, sentimente și gânduri. ”Ar trebui” și ”ar fi trebuit” duc de cele mai multe ori la inducerea unor stări de teamă, de frustrare și ajută la crearea unui fond emoțional care să ne țină departe de propriile visuri.

Frica de a nu fi apreciați, rușinea pe care o putem resimți dacă acționăm într-o anumită manieră, dezaprobarea celorlalți, faptul că prin ceea ce facem arătăm că nu ne încadrăm în anumite tipare, toate acestea ne ”hrănesc” zi de zi criticul interior. Atunci când suntem copii, tot ceea ce ne dorim este să explorăm pentru a învăța. Când părintele vine către noi cu un tip de parenting care neintentionat este definit pe reproșuri, pe restricții, pe inducerea sentimentului de neapartenență atunci când nu ne supunem cerințelor sale, el de fapt dă naștere propriului nostru critic interior. Copii fiind suntem nevoiți să renunțăm la aspecte ale sinelui ca să ne putem integra în lume, să ne potrivim așteptărilor părinților, societății, rolurilor diferite care se asteapta de la noi. Asta presupune de fapt adaptare. Ca să putem să creștem și să ne adaptam într-un mediu emoțional complex aproapte toți dintre noi sacrificăm părți din noi pentru a supraviețui emoțional și pentru a obține cât mai multă iubire cu putință. Această capacitate sau strategie de a renunța la noi ca să împingem emoțiile problematice în afara conștientizării, se internalizează și da, ne ajută dar cu un preț. Daca se menține la varsta adultă, nu mai este adaptativă, nu mai reflectă realitatea și nu mai este necesară. Ajunge să ne îndeparteze de noi înșine. Vocea interioară critică nu este o reflectare a realității, dar este un punct de vedere adoptat în mod inconștient, bazat pe aceste experiențe timpurii și atitudinii îndreptate către noi, pe care le-am internalizat ca pe propriul nostru punct de vedere.

De cele mai multe ori, criticul interior lucrează pe pilot automat, adică noi nu înțelegem exact care este mesajul pe care ni-l transmite. Puterea pe care noi i-o acordăm se datorează faptului că acesta a fost preluat de la părinți sau tutori care pentru fiecare copil, cel puțin în prima parte a vieții, reprezintă persoanele de referință. Oricât de mult ne-am răzvrăti față de ei, față de reproșurile pe care ni le fac, față de modul agresiv și nedrept în care fac față greșelilor sau nereușitelor noastre, tot vom integra această modalitate negativă de a fi evaluați. Atunci când ne vom afla față în față cu propria persoană, acest mod de analiză, dacă îi putem spune așa, va prelua puterea. La orice pas ne va face să ne îndoim că ceea ce facem este bine, că jobul la care visăm este pentru noi, că suntem capabili să finalizăm cu succes proiectul pentru care am muncit atât de mult, că suntem în stare să ne formăm o familie, că ne suntem suficienți.

pexels photo 6920043

Criticul interior este lipsit de scrupule și de valori. Acesta știe să profite în orice moment de vulnerabilitatea noastră și de haosul creat de neliniștile noastre. În primul rând trebuie să înțelegem faptul că acum, adulți fiind, puterea se află la noi. Chiar dacă părinții noștrii ne-au forțat să ne construim o imagine deformată despre sine, astăzi noi avem puterea de a deconstrui acea imagine și de a o proiecta sub forma și cu dimensiunile care ni se potrivesc cel mai bine. Desigur, acest proces presupune multă luciditate, asumare, conștientizare, dar și iertare față de cei care nu au avut capacitatea, resursele sau puterea de a se detașa de propriul lor critic interior, ci l-au oferit drept moștenire.
Relațiile pe care le avem cu cei din jur, dar mai ales cu noi înșine pot fi văzute ca fiind călătorii transgeneraționale. A încerca să fim mai conștienți cu privire la dinamica care se creează între părinte și copil reprezintă de fapt asumarea faptului că relația de acest tip este probabil una dintre cele mai solide. Universul interior al părintelui este transmis către copil sub toate formele sale: conștient, subconștient, inconștient. În înțelegerea relațiilor familiale trebuie luate în considerare o multitudine de variabile, de permutări de situații, de transferuri energetice, de emoții, de pattern-uri comportamentale. Copilul poate fi privit, într-un mod total hilar, desigur, ca un produs finit care rezultă din existența părintelui/îngrijitorului.
Criticului interior îi plac imperfecțiunile, greșelile și mustrările de conștiință cu privire la acțiunile noastre, la gândurile noastre, la emoțiile noastre. Vocea aceea care ne șoptește zi de zi ce, cum, cât, de ce și când să facem anumite lucruri și care ne face să ne îndoim de propria persoană la orice pas este extrem de puternică. Vocea aceasta ajunge să fie de fapt o personalitate care ne critică, ne subminează, încă dinainte de a fi cineva, în plan real, care să facă cu adevărat asta. Mesajul pe care criticul interior încearcă să ni-l transmită este de fapt: ”Ori sunteți perfecți, aveți succes în carieră, aveți o familie frumoasă și sunteți mereu împliniți și mulțumiți de sine și de viața voastră, ori sunteți ratați.” Ori de câte ori vom da greș, în spatele minții va apărea o voce care ne va țipa: ”Ți-am zis ca asta ți se va întâmpla”.

Dacă totuși reușim să realizăm că acest critic interior are și el propriile slăbiciuni, asta ne va ajuta să acționăm împotriva lui și să îi preluăm din putere. Cum putem face însă asta:

– să conștientizăm dinamica relației părinte – copil

– să acceptăm propriul critic interior și să fim atenți la ceea ce încearcă să ne transmită

– să facem distingerea clară dintre noi și criticul nostru interior; suntem două entități diferite

– să vorbim cu propriul critic interior într-un dialog sincer pentru a descoperi care îi sunt intențiile

– să ne lăsăm ghidați de natura schimbătoare a criticului interior și implementarea, cu pași mărunți, a schimbării pe care ne-o dorim. În această etapă este important să facem tranziția de la monologul din interiorul nostru la dialogul constructiv, interactiv și asumat.

Pentru a reuși să transpunem asta în realitate, putem apela la:

– Terapia Gestalt

– Psihodrama

– Metoda constelațiilor familiale

– IFS (Internal Family Systems)

Marshall Rosenberg, autorul cărții Comunicarea nonviolentă, susține că a fi împăcați cu noi înșine presupune să reformulăm dialogul interior pe care îl avem cu noi, astfel încat să transmită empatie și înțelegere. El sugerează să-ți pui următoarele întrebări:

-Ce observ?

-Ce simt?

-Ce am nevoie în acest moment?

-Am nevoie să vină de la mine sau de la altcineva?

Să rămânem în permanență conștienți de scopul criticului nostru interior… Acela de a ne ține în spate și a ne împiedica să ducem viața pe care ni-o dorim.

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Share on email
Email
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Te invităm să descoperi și alte articole pregătite de către specialiștii noștri