Iubirea părintească este, din toate timpurile parcă, țintă a multor prejudecăți… Atunci când ajungem să avem rol de părinte, toată viața noastră ajunge să fie construită doar în baza acestui rol, chiar dacă de multe ori ajungem în impasuri dificil de înțeles sau de acceptat. De ce așa? Pentru că orice părinte își dorește să atingă perfecțiunea (fiecare cum o înțelege, desigur).
A fi părinte este o stare de sine. A fi părinte este ceva care nu are limită de timp. A fi părinte înseamnă a coexista pentru tot restul vieții cu toate emoțiile care vin la pachet cu un asemenea rol. A fi părinte este despre a fi hipervigilent și în alertă, a învăța constant să înțelegem limbajul copilului nostru (pornind de la etapa de bebeluș, ajungând la vârsta adolescenței și dincolo de aceasta). Atunci când în viața noastră apare un copil, la orice nivel al vieții, apar modificări considerabile. Este nevoie de timp pentru a le resimți cu adevărat, dar replica ”niciodată nu va mai fi la fel” este cât se poate de adevărată, literalmente.
Ce este și cum se simte burnout-ul parental?
Burnout, un sindrom caracterizat prin ”epuizare emoțională, depersonalizare și o scădere a sentimentului de auto-împlinire,” este rezultatul expunerii cronice la medii epuizante emoțional (Rionda, I. S., et al., Jurnalul Internațional de Cercetare a Mediului și Sănătate Publică, Vol. 18, No. 9, 2021). În 2019, Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut sindromul burnout în clasificarea internațională a bolilor ca fiind o afecțiune profesională legată de mai multe simptome de sănătate, cum ar fi oboseala, schimbarea obiceiurilor de somn și consumul de substanțe. În timp ce burnout-ul este cel mai asociat cu profesii din zona medicală sau profesiile care sunt constant expuse unei presiuni intense, cum ar fi domeniul legislativ sau economic, un număr tot mai mare de cercetări sugerează că burnout-ul poate apărea și în alte roluri, în special în ceea ce privește efortul de a naviga printre mai multe roluri, ca de exemplu, atunci când suntem părinte și avem și o carieră, dar nu numai.
Primele cercetări privind burnout-ul parental au avut loc în Statele Unite în anii 1980, concentrându-se asupra părinților copiilor cu tumori (Procaccini, J., and Kiefaber, M. W., Parent Burnout, Doubleday, 1983). Mai recent, cercetători belgieni, inclusiv Isabelle Roskam, PhD și Mora Mikolajczak, PhD, ambii profesori de psihologie de la Universitatea Catolică din Louvain din Belgia, au teoretizat că, în timp ce situații grave, cum ar fi un copil bolnav, pot contribui la epuizare, orice părinte poate experimenta acest lucru.
În 2018, Roskam și colegii săi au dezvoltat o măsurătoare numită Evaluarea Parentală a Burnout-ului după ce au examinat mai mult de 900 de părinți pe care i-au determinat să se confrunte cu burnout-ul. Din mărturiile acestora, cercetătorii au extras patru dimensiuni ale burnout-ului parental:
epuizare într-un rol parental
contrastul cu sinele parental anterior
sentimentele de a fi sătul de un rol parental
distanțarea emoțională în raport cu copilul
Pentru a afla mai multe despre cauzele epuizării, au studiat mai târziu peste 17.000 de părinți din 42 de țări din întreaga lume și au descoperit că burnout-ul a variat drastic în funcție de țară, pe baza diferențelor dintre valorile culturale orientale și occidentale (Affective Science, Vol. 2, 2021). Un studiu de urmărire mai mic sugerează că ratele au crescut în rândul unor populații în timpul pandemiei Covid-19. Cercetările efectuate de psihologii de la Universitatea din Melbourne au confirmat aceste constatări în propriul lor studiu, toți participanții raportând niveluri mai ridicate de stres mental în timpul pandemiei, dintre care părinții copiilor de vârstă școlară au raportat rate mult mai mari.
Ca și în cazul epuizării la locul de muncă, simptomele burnout-ului parental se dezvoltă unul pe celălalt; epuizarea din faza inițială ajunge să fie resimțită ca fiind pierderea împlinirii. Ca rezultat, părinții cu burnout raportează de obicei un contrast între părinții care au fost, părinții care ar dori să fie și părinții care au devenit. Acest contrast poate determina părinții să simtă suferință inevitabilă, rușine și vinovăție.
Deoarece părinții care experimentează burnout-ul parental se simt adesea prinși în rolurile lor, ei pot avea, de asemenea, consecințe mai grave decât persoanele care se confruntă cu epuizarea la locul de muncă, cum ar fi ideațiile suicidare și nevoia acută de evadare (Mikolajczak, M., et al., Clinical Psychological Science, Vol. 7, No. 6, 2019). Mikolajczak și colegii săi au descoperit că aceste idei au fost mai frecvente în burnout-ul parental decât în epuizarea profesională sau în depresie (Clinical Psychological Science, Vol. 8, No. 4, 2020). Burnout-ul poate determina, de asemenea, părinții să fie violenți sau neglijenți față de copii, chiar și atunci când părinții se opun filosofic acestor comportamente. Într-un studiu publicat in 2020, Annette Griffith, PhD, profesor de psihologie la Scoala de Psihologie Profesională din Chicago, a constatat că părinții care au indicat niveluri mai ridicate de burnout au indicat, de asemenea, niveluri mai ridicate de practici parentale coercitive sau punitive, iar părinții care au raportat cea mai mare schimbare a nivelului de burnout din ianuarie până in iunie 2020 au avut cel mai mare risc pentru maltratarea copilului. Totodată, constatarea că rata de epuizare parentală a crescut în timpul pandemiei nu este surprinzătoare deoarece insecuritatea financiară, lipsa de sprijin și izolarea socială, s-au dovedit a fi factori de risc. (Journal of Family Violence, Vol. 29, No. 4, 2020).
Tot Mikolajczak este de părere că simptomele și consecințele burnout-ului pot crea un ciclu vicios. “Părinții care fac aceste lucruri se simt adesea rușinați, așa că au constant ruminații cu privire la comportamentul lor, apoi se trezesc a doua zi mai obosiți și mai sensibili, ceea ce compune noile comportamentele negative”.
Cine experimentează burnout-ul parental?
Cercetările arată că anumite populații sunt mai predispuse la burnout parental. Într-un studiu s-a constatat că normele culturale, de exemplu, joacă un rol semnificativ în prezicerea burnout-ului: părinții din țări mai individualiste (de obicei occidentale) au avut rate mai mari de burnout parental decât cei din țările orientale (Affective Science, Vol. 2, 2021).
Culturile individualiste tind să prețuiască concurența, performanța și perfecționismul, ceea ce sporește stresul, reducând în același timp resursele prin descurajarea părinților să ceară sprijin.
Persoanele care se confruntă deja cu mai mulți factori de stres, cum ar fi părinții singuri, părinții copiilor cu nevoi speciale și părinții imigranți, pot avea, de asemenea, un prag mai mic pentru creșterea stresului din cauza cerințelor continue ale părinților. “Dacă există grupuri care se confruntă deja cu stresori cronici prelungiți, acestea vor fi expuse unui risc mai mare de vulnerabilitate la problemele de sănătate mintală și burnout”, este de părere Lisa Coyne, PhD, consultant clinic senior la Institutul OCD al Spitalului McLean din Massachusetts și profesor asistent de psihologie la Școala Medicală Harvard.
Dr. Robyn Koslowitz, psiholog clinician și director al Centrului pentru Creșterea Psihologică din New Jersey, a declarat că unii părinți care au avut copilării traumatice tind să aibă convingeri neproductive despre rolul lor ca părinți. “Mulţi clienţi cu care lucrez cred că ei nu fac față provocărilor rolului de părinte cu aceeaşi capacitate pe care o au alţi părinţi și asta se întâmplă pentru că nu au experimentat niciodată parentingul normal,” ne spune ea.
Cum gestionăm epuizarea emoțională cu care ne confruntăm în rolul de părinte?
Să nu mai spunem constant ”ar trebuie să…”. Acest început de propoziție ne limitează posibilitatea de acțiune și ne face să ne simțim prizonierii unor prejudecăți sociale. Cercetările sugerează că părinții care sunt perfecționiști și cei care pun presiune pe ei înșiși se confruntă cu rate mai mari de burnout (Sorkkila, M., & Aunola, K., Journal of Child and Family Studies, Vol. 29, 2020). Găsirea unor modalități practice de a ușura această presiune poate reduce riscul de epuizare. “Uneori cerințele noastre sunt foarte grele deoarece avem așteptări speciale cu privire la modul în care lucrurile ar trebui să fie făcute – cât de bine ar trebui să facem lucrurile și cât de fericiți ar trebui să le facem”, a declarat Natalie Dattilo, PhD, psiholog clinic la Brigham and Womentings Hospital și instructor la Harvard Medical School.
Să găsim un nou sens pentru propria viață. Când ne simțim detașați de ceva ce ne interesează, Debbie Sorensen, PhD, psiholog clinic din Denver, este de părare că poate fi util să ne reconectăm la valorile voastre și să ne reorientăm spre aspectele semnificative ale rolului de părinte. Chiar dacă se simte copleșitor, este important să practicăm activarea comportamentală planificând o activitate mică cu copiii noștri, cu mize mici, o excursie în parc sau vizionarea unui film preferat. Amintirea sensului pe care l-am simțit în trecut ca părinte ne poate oferi o resursă importantă și care trebuie explorată atunci când epuizarea și resentimentele se întorc.
Să alegem să facem mici compromisuri care ne oferă mai mult timp pentru sine. Chiar dacă avem foarte clar în minte care este programul zilnic, de multe ori sunt binevenite unele modificări. A fi mereu în control presupune o energie care să se mențină la nivel constant deoarece orice ”scădere” a acesteia, pare a avea efecte negative asupra stării noastre. Este în regulă să alegem să nu ne mai ducem copilul la toate activitățile la care este înscris, este în regulă să lăsăm spațiu și timp copilului să aibă joc liber, este în regulă ca uneori să ne lăsăm copilul să se mai uite la o desene animate în plus pentru ca în acest timp noi să ne savurăm cafeaua sau să citim în liniște.
Să ne reevaluăm starea de stres și cum anume ne simțim în cea mai mare parte a timpului. În fața amalgamului de emoții, este posibil să nu mai realizăm ce este furie, ce este deznădejde, ce este tristețe sau neputință. A fi atenți la ce și cum simțim ne poate ajuta să reechilibrăm balanța energetică în favoarea noastră. Este posibil să nu avem capacitatea să facem asta de unii singuri. Psihologul sau psihoterapeutul în cadrul unui proces în care suntem ghidați cu blândețe, cu deschidere, cu recunoaștere, cu validare ne poate ajuta să descoperim resurse de care nu eram conștienți sau ne putem modifica perspectiva asupra rolului de părinte.
Să căutăm oportunități de creștere sau zone din viața noastră pentru care suntem recunoscători. În acest sens ne poate ajuta reformularea dificultății pe care o resimțim ca fiind o provocare – ceva ce putem depăși, mai degrabă decât ca o amenințare care ne poziționează într-un rol de victimă neputincioasă (Drach-Zahavy, A., & Erez, M., Comportament Organizațional și Procese de Decizie Umană, Vol. 88, No. 2, 2002). Gândurile pe care le avem ne modelează întotdeauna modul în care alegem să ne comportăm.
Parentingul, ca orice alt domeniu al vieții, poate fi atât dificil, cât și plin de satisfacții. “Unele dintre aceste sentimente de resentimente, rușine sau vinovăție pentru părinți apar pentru că trăim într-o societate care spune că ar trebui să ne iubim copiii necondiționat și dacă suntem frustrați în acest rol, asta ne face părinți răi.” Înainte de a avea rol de părinte, suntem ființe umane. Orice ființă umană are limite, ajunge la epuizare, trăiește cu emoție și prin emoție, iar toate acestea nu ne descalifică în fața niciunui rol, ci din contră. Înainte de fi părinte, este important să ne înțelegem și să ne acceptăm condiția umană pentru că din această acceptare pornesc drumurile anevoioase spre îndeplinirea cu seninătate, asumare, blândețe, afecțiune a oricărui rol pe care ni-l asumăm în societate, cu precădere a celui de părinte.
