Legătura pe care o avem cu părinții noștri este cea mai influentă relație pe care o vom experimenta pe parcursul vieții noastre. Aceștia ne-au adus în această lume – am fost fizic atașați de unul dintre ei – și apoi ne-au ajutat să facem tranziția spre această lume. Ca și copii, ajungem să trăim într-un fel de simbioză fizică și emoțională cu ai noștri îngrijitori. Această relație care ne leagă este puternică, profundă, acaparatoare și niciodată perfectă, ci din contră. Nimic nu este perfect și nici măcar nu este vorba despre a avea o relație perfectă cu proprii părinți, ci mai degrabă este vorba despre a avea o relație în care să ne simțim văzuți, acceptați, susținuți așa cum fiecare dintre noi are nevoie.
Problema relației cu părinții este la fel de veche precum timpul. Miturile grecești, romanele și piesele de teatru au la bază complexitatea relației părinte-copil. A ne certa cu proprii părinți nu este o problematică nouă.
Natura relației pe care o avem cu proprii părinți este considerată vitală pentru sentimentul nostru de identitate și bunăstare. Nu putem intra pe rețelele sociale sau scana titlurile unui raft de cărți fără a nu fi citit de nenumărate ori preocuparea care există la nivel social în legătură cu nevoia de vindecare sau sfaturi pentru a elimina toxicitatea din ”familia de origine”. În plus, sfințenia unității familiale tradiționale, dacă există încă un astfel de lucru, este diluată. Niciodată nu a fost mai acceptabil ca în momentul de față să vorbim despre propriile emoții cu ai noștri părinți și să le expunem rănile pe care ei ni le-au făcut, poate, de-a lungul vieții.
Relația cu părinții
Dr. Joshua Coleman este un psiholog care lucrează cu adulți și părinți care se află în conflict și este autorul cărții ” Rules Of Estrangement: Why Adult Children Cut Ties And How To Heal The Conflict”. El crede că modul în care generațiile diferite văd valorile familiei este un factor important în evaluarea relației cu părinții noștri. “A fost o schimbare de la onoarea mamei și a tatălui, a respectului față de cei mai bătrâni la acest cadru egalitar bazat pe relaționare definită de comunicare, protecție și sănătate mentală, ” ne spune el. “De multe ori părinții sunt confuzi de întoarcerea tabelelor în structura autorității.”
Dacă reclamele și postările pe rețelele de socializare ar trebui crezute, relațiile cu părinții nu ar implica decât copii de pretutindeni care își adoră mamele imperfecte și tații mai mult absenți din punct de vedere emoțional, manifestând o afecțiune nestingherită și oferindu-le daruri atent alese. Realitatea, cu toate astea, este destul de diferită pentru mulți copii adulți care au o relație tensionată cu părinții lor.
Un studiu din 2022 de la Institutul Național de Sănătate a Copilului și Dezvoltare Umană a constatat că 6% dintre copiii adulți sunt înstrăinați de mamele lor, pentru o anumită perioadă neavând deloc contact.
Pe măsură ce îmbătrânim, numeroși factori pot determina tensiune în relațiile cu părinții, potrivit psihologului clinic din New York, Afshan Mohamedali. “Majoritatea pot fi atribuite unor probleme care indică dezacorduri în priorități și valori; dificultăți în respectarea deciziilor; probleme de sănătate mentală nerezolvate; intruzivitate și lipsă de limite; critici persistente și sprijin insuficient.”
“Elementele importante în orice relație sănătoasă sunt limitele sănătoase, comunicarea deschisă, respectul reciproc, încrederea și dorința de a înțelege cealaltă persoană în fiecare etapă a vieții ei”, ne spune Gifty G. Ampadu, psiholog la Montefiore Health System. Totodată este important să ne amintim că “relațiile pe care le avem au un aspect pur personal și de multe ori cultura și valorile noastre modelează modul în care interacționăm.”
Specialiștii susțin că cei dintre noi care ne confruntăm cu dificultăți în relația cu părinții putem să experimentăm:
- sentimente de rușine, vinovăție și vină
- credem ca dorințele și nevoile lor primează
- un sentiment de a fi blocați și întotdeauna nerealizați
- frica de eșec
- nevoie persistentă de validare și aprobare
Desigur, nimeni nu are părinți perfecți. Vor exista întotdeauna momente în care mama sau tatăl noastru ne vor enerva, frustra, înfuria sau jena fără niciun motiv anume. În timp ce acestea sunt sentimente comune pe care cineva le-ar putea avea față de părinți, există și alte tipuri de relații părinte-copil care ar putea avea nevoie de puțin mai multă atenție. Potrivit Psychology Today, există patru tipuri de relații toxice pe care le putem avea cu mama, în special:
În concurență: Unii copii ajunși deja adulți se luptă pentru putere pe tot parcursul vieții cu mamele lor, căutând în mod constant aprobarea, dar fără să o primească niciodată. Atât mama, cât și copilul se simt frustrați și neînțeleși. Ei nu se observă ca fiind competitivi și adesea se vor învinovăți reciproc.
Blocați în trecut: Copilul și mama evoluează menținând aceeași dinamică ca în copilărie. Mama continuă să fie prea protectoare, în timp ce copilul devenit adult se supune ei și evită confruntarea. Partenerii romantici vor simți adesea resentimente, se vor simți amenințați de prezența mamei, aceasta din urmă va depăși mereu limitele cu ei și cu partenerul lor. Acesta este de fapt un cuplu de “three-person.”
Codependenți: Un cordon ombilical invizibil încă conectează mama și copilul adult, unde apelurile telefonice zilnice, e-mailurile și mesajele text definesc comunicarea. Deși relația, la prima vedere, pare a fi una apropiată, este adesea nesănătoasă și are la baza resentimente și temeri ascunse.
”Înghețați”: Aici se găsește o legătură emoțională infimă sau inexistentă. Mama si copilul simt o obligație unul față de celălalt, dar nu împărtășesc detalii semnificative sau intime despre viața lor personală. Există, de obicei, o nepotrivire de personalități, în care niciuna dintre părți nu ar fi probabil interesată să aibă o relație dacă nu ar fi legat biologic de persoana în cauză.
Aceste tipuri de relație sunt mai greu de restabilit și de menținut, mai ales după un posibil incident dramatic. Desigur, fiecare dinamică părinte-copil este diferită. Alegerea este în cele din urmă ceva extrem de personal și care nu are termen de comparație.
Cum reparăm, ca adulți, relația cu părinții?
Un studiu din 2021 realizat de Universitatea Cornell a constatat că aproximativ 30% dintre adulți au fost înstrăinați de un membru al familiei, cel mai frecvent de un părinte. Acest număr este cu siguranță departe de a fi cel real și asta se întâmplă pentru că ”nu toată lumea vrea să admită că nu se poate așeza la o masă cu părinții lor și sunt mulți printre noi care se luptă într-un joc de tenis fără sfârșit în care scorurile sunt păstrate cu sârguință, dar regulile nu au fost niciodată convenite.”
“A vindeca pare să presupună că a existat ceva sănătos, sau cel puțin funcțional, în primul rând,” ne spune Brigitte Friedrich, un terapeut existențialist. “Din nefericire, unele relații părinte-copil sunt atât de disfuncționale și dăunătoare de la început încât vindecarea nu se poate întâmpla. Relația ar trebui să fie stabilită prima.”
Sally Baker, psihoterapeut senior, este mai puțin diplomată atunci când vine vorba de această problematică. “Nu sperați că părinții vor vedea eroarea căilor lor” ne spune ea. “Ei sunt cine sunt. Dacă continuăm să mergem la ei și să spunem <<acestea sunt speranțele mele în raport cu relația dintre noi>> și ei se supără din această cauză și nu le acceptă, asta înseamnă să ne expunem copilul interior la abuzuri ulterioare.” Ea crede în prosperitate în ciuda părinților pe care îi avem.
În timp ce toată lumea are o familie biologică, nu înseamnă neapărat că acei oameni fac parte din viața noastră. În timp ce stabilirea unei relații sănătoase cu părinții sună ca fiind ceva natural pentru unii oameni, pentru alții există zeci de factori care fac legătura cu părinții la un nivel mai profund extrem de dificilă.
Cu toate acestea, dacă simțim că ne dorim să restabilim relația cu părinții într-un mod sănătos și sigur, o putem face astfel:
Să ne focusăm strict pe problemele care apar și nu pe persoana din fața noastră. Atunci când suntem nemulțumiți de anumite situații, este de preferat să vorbim despre cum ne face să ne simțim și nu despre omul care are legătură cu contextul respectiv.
Să ne întoarcem cu pași mărunți și asumați către relație. Chiar dacă ne dorim vindecarea anumitor răni, este de preferat să avem răbdare cu noi înșine și cu cei implicați în acest proces. A încetini ritmul, ne oferă spațiul psihologic și energia necesare pentru a ne înțelege propriile emoții.
Să privim cu atenție și către sine. A vorbi despre vindecare presupune, în primul rând, un proces individual. Dacă în interiorul nostru nu reușim să ne regăsim echilibrul, modul în care venim către cei din jur va fi unul dezorganizat și lipsit de asumare.
Să setăm noi limite. Orice relație din viața noastră evoluează. La fel se întâmplă și în cazul părinților. Este important să le vorbim deschis despre noile limite care ne oferă confort și în raport cu care nu suntem dispuși să facem niciun compromis.
Să stăm departe de atacurile personale. Nu vom dezvolta o relație sănătoasă dacă ne vom concentra doar pe ceea ce au făcut greșit în loc să găsim o soluție. “Focusul pe probleme, nu pe sentimente. Este important să rămânem pe subiect, să ascultăm activ, dar să fim asertivi cu nevoile și punctul nostru de vedere.”
Să nu ne cramponăm în timp. Să nu ne împiedicăm în a avea o relație sănătoasă deoarece ne este frică de conflict! Este mai bine să ne asumăm anumite riscuri decât să regretăm că nu am încercat deloc. “Oamenii așteaptă să aibă conversația potrivită atunci când sunt pregătiți, dar acest gând este doar o modalitate de a evita conflictul. De multe ori, nu vom fi pregătiți întru totul pentru că există variabile asupra cărora nu putem avea niciun control…”
Să avem așteptări realiste. Deși ne dorim foarte mult ca părinții noștri să ajungă să ne înțeleagă cu adevărat, este dificil acest proces. Ei au propriul istoric de familie, propriile răni care poate nu au fost vindecate, propriile relații cu ai lor părinți. Dinamica nu se poate schimba cu ușurință și uneori, din păcate, nu se poate schimba deloc pentru că ei nu au puterea sau determinarea de a mai schimba ceva înăuntrul lor. A avea așteptări realiste ne protejează de dezămăgiri profunde.
Să recunoaștem că suntem diferiți de părinții noștri și că este în regulă asta. Dacă am făcut deja acest lucru, este important să începem să ne separăm emoțional de ei. Trebuie să ne asumăm riscul de a ne defini și să încetăm să mai încercăm să le câștigăm aprobarea. Totodată este important să recunoaștem ceea ce a fost supărător în legătură cu experiența noastră de creștere, să acceptăm acest adevăr și să ne continuăm viața într-un mod mai asumat și în a fi mai ancorați în momentul prezent.
Să realizăm și să acceptăm că părinții noștri sunt un produs al propriei lor experiențe de creștere și de viață. Să nu mai încercăm să ne schimbăm părinții. În schimb, să ne gândim cum ne putem schimba noi comportamentul pentru a crea interacțiuni mai bune cu ei, fiind totuși clari cu privire la ceea ce este acceptabil sau inacceptabil atunci când avem de-a face cu ei.
Să dezvoltăm și să ne bucurăm de interese și activități împreună, unde putem participa ca egali. Timpul de calitate petrecut cu părinții noștri ne poate ajuta în a fi recunoscători pentru lucrurile și afecțiunea pe care ni le-au oferit. Și a fi recunoscători înseamnă a fi blânzi cu cei din jur și asta este esențial în orice tip de relație.
“Putem încerca să ne schimbăm părinții, dar munca reală stă în înțelegerea lor.” Și dacă nu putem face singuri asta sau ne simțim prea îndurerați sau singuri pe acest drum care este unul dificil, a apela la un psiholog sau psihoterapeut poate fi un pas important în acest proces. Tot ceea ce trebuie să conteze când luăm această decizie este asumarea vindecării acestei părți din noi.
