Când copiii sunt mici și sunt în plin proces de dezvoltare pentru a deveni autonomi, adesea se blochează asupra cuvântului ”nu” deoarece aceasta este văzută ca fiind cea mai la îndemână modalitate de afirmare a sinelui. ”Nu” este un cuvânt expresiv, puternic, tranșant pe care copiii îl folosesc chiar și în acele situații pe care noi ca adulți este posibil să nu le înțelegem.
Cuvântul ”nu” este unul de care copiii își dau seama de la o vârstă foarte fragedă că are o anumită putere. De obicei acesta este primul cuvânt pe care îl aud de la noi atunci când alegem să îi oprim dintr-o anumită acțiune, corectându-le comportamentul. Chiar dacă o spunem foarte, foarte calm, ei simt puterea acestui cuvânt. Pe măsură ce copiii cresc, prin această putere a cuvântului și prin atenție la propriile nevoi, ei învață să pună limite, să aleagă ce fel de compromisuri vor sau nu să facă, ce planuri li se potrivesc, care sunt persoanele de care își doresc să se înconjoare, ce fel de prieteni își doresc să aibă etc.
Pe de altă parte, nimănui nu-i place cuvântul ”nu”, în special copiilor și adolescenților. Pentru aceștia, ”nu” înseamnă dezamăgire, înseamnă să nu obțină ceea ce își doresc (mai mult timp pe calculator, să iasă cu prietenii, să primească mai multă înghețață, să primească bani pentru a-și cumpăra tricoul preferat etc) și evident că toate acestea vin cu un amestec de emoții, printre care frustrare, furie și dezamăgire.
Pentru mulți dintre acești copii, opoziția și sfidarea devin o modalitate de a reacționa la autoritate. Fiecare zi aduce o nouă luptă în timp ce încercăm să ne exercităm autoritatea. În timp ce mulți copii învață să accepte că nu pot să fie în control tot timpul, copiii cu tulburarea de opoziție și comportament sfidător experimentează adesea un sentiment de panică atunci când văd că nu obțin controlul.
Ce este tulburarea opozițională sfidătoare (ODD) la copii?
Uneori este dificil să recunoaștem diferența dintre un copil cu voință puternică sau emoțională și unul cu tulburare sfidătoare de opoziție. Este obișnuit ca copiii să manifeste un comportament opozițional în anumite etape de dezvoltare.
Simptomele ODD încep, în general, în anii preșcolari. Uneori, tulburarea de opoziție și comportament sfidător se poate dezvolta mai târziu, dar aproape întotdeauna înainte de primii ani ai adolescenței. Comportamentele opoziționale și sfidătoare sunt frecvente și în curs de desfășurare și provoacă probleme grave cu relațiile, activitățile sociale, școala și locul de muncă, atât pentru copil, cât și pentru familie.
Tulburarea sfidătoare de opoziție (ODD) este un tip de tulburare de comportament. Este diagnosticată mai ales în copilărie. Copiii cu ODD prezintă un model de comportament necooperant, sfidător și ostil față de colegi, părinți, profesori și alte figuri de autoritate. Experții nu știu ce cauzează ODD, dar există 2 teorii principale care explică ceea ce se întâmplă:
Teoria dezvoltării. Această teorie sugerează că problemele încep atunci când copiii sunt mici. Copiii și adolescenții cu ODD pot avea probleme în a învăța să devină independenți. Comportamentul lor poate fi o problemă normală în procesul de dezvoltare, dar care este rezistentă și durează dincolo de anii copilăriei mici.
Teoria învățării. Aceasta teorie sugerează că simptomele negative ale ODD sunt atitudini învățate. Ele reflectă efectele metodelor de întărire negativă utilizate de părinții și de adulții din anturajul copilului și care au putere de decizie și autoritate. Utilizarea întăririi negative crește frecvența comportamentelor și intensitatea acestora și asta pentru că acestea îi permit copilului să obțină ceea ce își dorește: atenție și reacție din partea părinților sau a celor din jur.
Care sunt simptomele ODD la un copil?
Cele mai multe simptome observate la copii și adolescenți cu ODD se întâmplă uneori și la alți copii ODD. Acest lucru este foarte valabil pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 3 ani sau în anii adolescenței. Mulți copii tind să nu se supună, să se certe cu părinții sau să sfideze autoritatea. Ei se pot comporta adesea în acest fel atunci cand sunt obosiți, înfometați, neînțeleși, nevalidați sau supărați. Dar la copiii și adolescenții cu ODD, aceste simptome se întâmplă mai des și sunt mai severe. De asemenea, interferează cu învățarea și adaptarea școlară. Și, în unele cazuri, ele perturbă relațiile copiilor cu toți cei din jur. Simptomele ODD pot include:
- tantrumuri frecvente
- se ceartă mult cu adulții din jurul lor
- refuză constant să facă ceea ce li se cere de către un adult
- întotdeauna pun la îndoială regulile și refuză să le respecte
- aleg să facă lucruri pentru a-i deranja sau a-i supăra pe alții, inclusiv pe adulți
- îi învinovățesc pe alți copii pentru propriile comportamente greșite
- sunt ușor de supărat de către cei din jur
- de multe ori au o atitudine furioasă și/sau defensivă
- vorbesc aspru sau răuvoitor
ODD poate fi ușoară, moderată sau severă și anume:
- ODD ușoară. Simptomele apar numai într-un context (acasă sau școală).
- ODD moderată. Simptomele sunt observate în cel puțin două contexte (de exemplu, acasă și școală).
- ODD severă. Simptomele apar în 3 sau mai multe contexte (de exemplu, acasă, la școală, cu colegii sau în spațiul public).
Majoritatea copiilor învață despre puterea cuvântului ”nu” undeva în jurul vârstei de doi și trei ani, atunci când li se formează personalitatea. De-a lungul timpului, ei își dezvoltă capacitatea de a-și echilibra dorințele și nevoile interioare cu așteptările și responsabilitatea exterioară. Atunci când vine vorba însă de copiii cu ODD, mesajul pe care îl internalizează aceștia este, “dacă nu am control, se întâmplă lucruri rele; când se întâmplă lucruri rele în jurul meu, singurul mod în care pot supraviețui este prin a fi în control”. Prin asta se înțelege faptul că lipsa de control pe care ei o resimt atunci când aparținătorii sau părinții le spun ”nu” se traduce printr-o criză de furie, cu strigăte, amenințări, lovirea lucrurilor din jur și de multe ori se ajunge chiar și la rănirea unuia dintre frați (dacă au). Și cu cât mai mult haos și inconsecvență percep în viața lor, cu atât mai mult simt nevoia de a rămâne în control. Da, este evident că vorbim despre un cerc vicios care este întreținut de reacția noastră ca adulți și incapacitatea lor de a percepe alte conotații.
Încurajarea exprimării opiniilor/nevoilor
Încurajarea copiilor mici să se exprime poate ajuta la reducerea frecvenței răspunsurilor “nu”. Oferindu-le un vocabular mai larg și oportunități de a-și comunica sentimentele pot duce la interacțiuni mai constructive. De exemplu, învățându-i fraze precum “mă simt obosit” le permite să-și articuleze nevoile mai clar. Cu cât sunt mai pregătiți să comunice, cu atât este mai puțin probabil să recurgă la refuzuri.
Dezvoltarea autonomiei
La aproximativ 18 luni, copiii mici încep să dezvolte un sentiment de sine. Ei încep să recunoască faptul că sunt indivizi separați cu propriile gânduri și sentimente. Această realizare este o piatră de hotar semnificativă în dezvoltarea lor emoțională și socială. Spunând “nu” devine pentru ei o modalitate de a-și exprima individualitatea și de a face alegeri, oricât de mici și insignifiante pot părea pentru noi adulții. De exemplu, un copil poate refuza să poarte o anumită haină nu pentru că nu-i place, ci pentru că vrea să aleagă el ceea ce poartă. Acest act de sfidare nu înseamnă doar respingerea unei idei, ci şi revendicarea unei mici părţi de independenţă într-o lume în care se iau multe decizii pentru ei.
Testarea limitelor
Un alt motiv pentru care copiii mici spun frecvent “nu” este să testeze limitele. Acest comportament este o parte naturală a dezvoltării lor pe măsură ce învață despre reguli și limite. Când un copil refuză o instrucțiune, adesea experimentează reacțiile părinților sau îngrijitorilor lor. Este o modalitate pentru ei să înțeleagă ce este acceptabil și ce nu. De exemplu, dacă un părinte cere unui copil să-și ridice jucăriile și copilul răspunde cu “nu”, acest refuz poate provoca o discuție despre așteptări și consecințe. Prin această testare, copiii mici învață despre autoritate, negociere și dinamica relațiilor.
Rolul comunicării
Abilitățile de comunicare se dezvoltă rapid în anii copilăriei. Pe măsură ce copiii învață să se exprime verbal, ei pot recurge la a spune “nu”, chiar și atunci când ar putea însemna altceva. Vocabularul lor este încă limitat și este posibil să nu aibă cuvintele pentru a-și articula cu exactitate sentimentele sau dorințele. Această lipsă de comunicare poate duce la frustrare atât pentru copil, cât și pentru părinte. Un copil ar putea refuza o gustare, nu pentru că nu o vrea, ci pentru că se simte obosit sau copleșit. Recunoașterea acestui lucru ne poate ajuta ca îngrijitori să răspundem cât mai eficient nevoilor lor.
Reglarea emoțională
Reglarea emoțională este un alt aspect critic al dezvoltării copilului. Pe măsură ce copiii își descoperă emoțiile, ei se pot lupta să gestioneze frustrarea sau dezamăgirea. Spunând “nu” poate fi o modalitate de a face față acestor emoții, mai ales atunci când se simt copleșiți. De exemplu, un copil ar putea refuza să împartă o jucărie nu din egoism, ci pentru că se simte neliniștit să piardă ceva de care se bucură și care îi aparține. Înțelegerea contextului emoțional din spatele refuzurilor lor ne poate ajuta ca părinți să răspundem într-un mod care favorizează creșterea emoțională.
Cum putem să ne ajutăm copilul care are tulburare de opoziție și comportament sfidător?
Da, cuvântul ”nu” este un cuvânt puternic. Toți copiii trebuie să învețe cum să îl integreze în viața lor, iar copiii cu ODD nu sunt diferiți. Dar există lucruri pe care noi ca părinți le putem face pentru a evita sau a scăpa de comportamentul exploziv sau pentru a redirecționa comportamentul copilului nostru. Pentru a reuși să evităm conflictele cu copiii cu ODD sau să scăpăm de aceste conflicte cât mai curând posibil și să-i redirecționăm spre ceva pozitiv, putem:
1. Să evităm conflictul
Una dintre modalitățile prin care evităm conflictul este să avem o structură scrisă postată într-un loc unde toată lumea o poate vedea, cum ar fi pe frigider, de exemplu. Copiii cu ODD au nevoie de predictibilitate deoarece asta îi ajută să înțeleagă când este momentul să facă anumite lucruri. Copilul cu ODD se descurcă mai bine dacă se întoarce acasă de la școală, știe că urmează să ia o gustare, apoi urmează un timp de joacă la liber, apoi un timp pentru teme etc. Noi ca părinte le putem reaminti mereu ceea ce urmează să se întâmple. Înțelegerea programului și internalizarea structurii sunt abilități importante de coping pe care copiii cu ODD trebuie să le dezvolte.
2. Să evadăm din ”luptă”
Odată ce lupta cu copilul începe sau a început și deja escaladează, trebuie să găsim o modalitate de a ieși din ea. În primul rând, putem să ne declarăm clar, concis și ferm poziția pe care o avem cu privire la ceea ce a creat criza copilului, să ne întoarcem și să plecăm și să nu răspundem la starea de furie a copilului. De exemplu, putem spune “nu este ora potrivită pentru a mânca acea bucățică de ciocolată; mâine, după micul-dejun, o vei primi” și apoi să ne întoarcem și să ieșin din starea de argumentare. De cele mai multe ori, copilul cu ODD va încerca să aducă n argumente, să țipe, să se tăvălească pe jos, să trântească lucruri în jurul său. Noi trebuie să ne menținem poziția.
3. Să încercăm să redirecționăm comportamentul copilului
Al treilea pas important în planul de escaladare a comportamentului opozițional este de a redirecționa copilul. Redirecționarea este o strategie pe care o putem utiliza atunci când reactia copilului crește în intensitate. De exemplu, atunci când copilul are o criză pentru că vrea o jucărie anume din magazin, putem spune ”amintește-ți că scopul pentru care am venit aici în acest magazin este să luăm o sticlă de lapte ca să facem împreună clătite.” Acest lucru le redirecționează atenția către altceva și îi învață să se concentreze pe altceva în-afară de argument. Redirecționarea este utilă și în situațiile în care au existat conflicte în trecut și unde știm că este probabil un comportament exploziv.
Problemele emoționale și comportamentale ale copiiilor cu ODD provoacă probleme grave în viața de familie, activitățile sociale, școala și muncă. Un psiholog, un psihoterapeut sau un consilier ne poate ajuta pe noi ca părinți să înțelegem mai bine toate fațetele acestei tulburări și asta pentru că tratamentul ODD implică abilități de învățare pentru a ajuta la construirea interacțiunilor familiale pozitive și pentru a gestiona comportamentele problematice.
