Atunci când vorbim despre modul în care alegem să fim în cuplu, ne referim, de fapt, la abilitățile noastre de interrelaționare. Capacitatea noastră de a fi în cuplu este de multe ori distorsionată de o multitudine de factori sociali, cognitivi, emoționali, culturali etc.
Când lucrurile în relația noastră par să meargă prost sau nepotrivit pentru starea noastră de bine, este ușor să ajungem să ne simțim copleșiți, descurajați, epuizați și singuri. Argumentele cu celălalt pot deveni repetitive și ciclice și este greu să știm cum să creăm modele sănătoase de comunicare, mai ales dacă în familia proprie nu am avut astfel de modele.
Din punct de vedere psihologic, Iolanda Mitrofan (1998, p.14) oferă o definiţie mai complexă cuplului: „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)”.
Totodată un cuplu poate fi definit ca fiind “o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” (C.G. Jung, 1994, p. 63). Această construcție este „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii” (I. Mitrofan, 1998, p.16).
“În haosul vieții, cuplurile își pun adesea relația pe ultimul loc, găsind că este dificil să-și aloce timp pentru ei înșiși”, ne explică Traci Maynigo, un psiholog clinician specializat în terapia de cuplu și de familie.
Nathaniel Turner, terapeut asociat în căsătorie și familie la Ibisanmi Relational Health ne spune că multe lucruri pot duce la o ruptură de atașament, inclusiv modelele de credință “învățate sau neînvățate despre relații.” Folosind date de auto-raportare de la 231 de cupluri etnice diverse care trăiesc în cartiere cu venituri mici, studiile au constatat că bărbații și femeile identifică costul și incertitudinea cu privire la locul unde să meargă pentru ajutor ca fiind primele două bariere în căutarea terapiei pentru relație, urmată de partenerul care nu dorește terapie (pentru femei) și convingerea că consilierea individuală ar fi mai utilă decât terapia de cuplu (pentru bărbați). Experiențele directe și indirecte cu intervențiile în relații au fost asociate cu o probabilitate crescută ca cuplurile să caute terapie pentru relație.
Cuplurile aflate în dificultate care primesc tratamente validate empiric se confruntă în mod obișnuit cu creșteri ale satisfacției în relație și scăderi ale probabilității de divorț (Christensen, Atkins, Baucom, & Yi, 2010), în timp ce cuplurile netratate nu prezintă de obicei nicio îmbunătățire a satisfacției în relație (Baucom, Hahlweg, & Kuschel, 2003). În ciuda beneficiilor potențiale ale terapiei de cuplu, multe cupluri aflate în dificultate fie nu caută ajutor deloc, fie așteaptă până când problemele lor sunt foarte severe înainte de a face acest lucru (Halford, Kelly, & Markman, 1997). Eforturile de a reduce decalajul dintre necesitatea și primirea terapiei de cuplu necesită o înțelegere a motivelor pentru care cuplurile nu pot sau nu doresc să primească ajutor, precum și orice experiențe care ar putea facilita căutarea de ajutor.
Care ar fi însă prejudecățile care fac dificilă asumarea unor probleme în cuplu și cererea de ajutor specializat?
“Una sau ambele părți pot fi reticente în a încerca terapia cuplurilor atunci când este folosită ca o amenințare una pentru cealaltă,” ne spune Jennifer Teplin, fondator și director clinic al Manhattan Wellness.
Terapia nu ar trebui să fie niciodată ceva cu care să ne amenințăm partenerul sau să reprezinte un ultimatum. Aceasta este o modalitate sigură de a face ceva ce partenerul nu este pregătit să facă sau poate nu înțelege ce implicații ar avea asupra legăturii dintre noi și eșecul va fi cu siguranță garantat. Dacă simțim noi înșine că terapia este precum o pedeapsă, este important să reîncadrăm de ce nu ne dorim să mergem. Uneori, doar fiind sinceri cu noi înșine sau cu cel din fața noastră cu privire la motivul pentru care vrem sau nu să încercăm un proces terapeutic, ne poate ajuta să înțelegem de ce acest lucru este important pentru noi și care este scopul real al unui astfel de proces.
În spatele acestei rețineri stau adesea o serie de prejudecăți și mituri:
Frica de a fi de vină
Un motiv major pentru care oamenii evită terapia de cuplu este teama de a fi blamat. Ne temem că psihoterapeutul ne va arăta cu degetul sau că ne va face să ne simțim și mai rău cu sine. În
realitate, terapia este despre a ajuta ambii parteneri să se înțeleagă mai bine. Este un proces de colaborare axat pe creștere, nu pe judecată.
Concepții greșite despre ceea ce presupune un proces terapeutic
Mulți dintre noi credem că terapia este doar pentru cuplurile aflate în criză, dar acest lucru pur și simplu nu este adevărat. Terapia de cuplu poate fi incredibil de valoroasă pentru îmbunătățirea comunicării și aprofundarea conexiunii, chiar și atunci când lucrurile merg bine.
Specialiștii din domeniu subliniează că “prin faptul că nu mergem la terapie, problemele care ne
îndepărtează, adesea se agravează. Este la fel ca evitarea dentistului. Așteptarea prea lungă poate face problemele minore mai greu de rezolvat…”
Credințe transmise generațional
În societatea noastră, este foarte des întâlnită credința conform căreia ”rufele murdare se
spală în familie.” De multe ori, chiar dacă mormanul cu rufe pare să ne obstrucționeze privirea și
orice urmă de conexiune cu partenerul de viață, alegem să ne lăsăm păcăliți și ”striviți” de
greutatea acestei prejudecăți. Ori fiecare dintre noi este important să fie conștient că orice fel de
terapie alegem pentru noi, ea este privată și confidențială — în cabinetul psihologului,
consilierului sau terapeutului se crează un spațiu sigur în care putem vorbi deschis despre relația
noastră și putem face asta fără judecată.
„Doar cuplurile disfuncționale merg la terapie”
Una dintre cele mai frecvente prejudecăți este ideea că psihoterapia de cuplu este ultima soluție, un semn că relația e „pe marginea prăpastiei”. În realitate, multe cupluri apelează la terapie tocmai pentru a preveni rupturile și a învăța să gestioneze mai bine conflictele. Terapia nu este un semn de eșec, ci de maturitate emoțională și responsabilitate.
„Dacă iubirea e reală, totul se rezolvă de la sine”
Această convingere idealistă poate bloca deschiderea către ajutor. Iubirea este esențială, dar nu suficientă. Fiecare partener aduce cu sine un bagaj emoțional și un set de nevoi care nu întotdeauna se potrivesc perfect. Comunicarea, învățarea și adaptarea sunt procese esențiale, iar uneori este nevoie de un cadru profesionist pentru a le susține.
„Partenerul/partenera trebuie să se schimbe, nu eu”
Terapia este uneori evitată pentru că presupune introspecție, responsabilitate și schimbare la nivel individual. Dacă unul dintre parteneri consideră că problema este doar „la celălalt”, poate refuza ideea de ajutor specializat, de teamă că va fi „pus sub lupă”.
Cum să exprimăm partenerului nevoia noastră de a merge la psiholog?
Pentru mulți dintre noi, orice situație care aduce incertitudine declanșează o măsură de
protecție inconștientă care ne permite să facem față emoțiilor neplăcute. Uneori, accesarea
mecanismelor de apărare poate fi utilă deoarece ne ajută să evităm să ne îndreptăm spre situații
cu potențial dăunător. Mai exact, ne ajută să ne menținem într-o stare de echilibru (chiar dacă
uneori este unul firav), cel puțin pe termen scurt. Cu toate acestea, pe termen lung, efectul
acestor mecanisme de apărare este de fapt opusul.
Atunci când vorbim despre comunicarea în cuplu, de cele mai multe ori nu ne dăm seama
de atitudinea defensivă cu care ne poziționăm în fața partenerului. Este ca și cum mintea noastră
face un scurtcircuit. Tot ce putem face din această stare de încețoșare este să ne identificăm cu
mecansimele noastre de apărare. Rolul de victimă ia multe forme, iar unele dintre ele sunt dintre
cele mai subtile și de aceea ne este destul de dificil să le identificăm fără asumare și cunoaștere de sine. Siguranța emoțională se construiește de ambii parteneri, cu asumare și răspundere pentru sine, dar și pentru celălalt.
Solicitarea partenerului de a se implica alături de noi într-un proces terapeutic se poate
simți ciudată, mai ales dacă nu suntem siguri de reacția acestuia. Modul în care aducem în
discuție acest lucru este de fapt cheia. În loc să spunem, “avem nevoie de terapie”, ar fi indicat să
punem accentul pe acest context ca fiind o oportunitate de a crește emoțional: “Mi-ar plăcea
pentru noi să lucrăm la câteva lucruri împreună și să facem ca relația noastră să devină și mai
puternică.” Această abordare este mai de susținere și mai puțin probabil să pună partenerul în
defensivă. Terapia de cuplu reprezintă un spatiu în care ambii parteneri se pot simti auziți și
înțeleși. “Nu este vorba despre a afla cine a făcut bine sau cine a greșit. Este vorba despre
înțelegere reciprocă și despre găsirea unor modalități de a merge mai departe împreună.”
Terapia ne poate ajuta să construim instrumentele de care avem nevoie pentru ca noi și partenerul
să reușim să menținem o relație sănătoasă cu mult înainte de apariția unor probleme majore.
Terapia de cuplu, cunoscută și sub numele de consiliere de cuplu sau consiliere de
căsătorie, este o resursă valoroasă pentru cuplurile care doresc să-și îmbunătățească relația, să
rezolve conflictele și să-și consolideze legătura. Cu toate acestea, nu este neobișnuit ca cuplurile
să evite sau să ezite să se angajeze în terapia de cuplu, în ciuda beneficiilor potențiale pe care le
oferă.
Cu toate acestea, este important să înțelegem că accesarea terapiei nu înseamnă că o relație
eșuează; în schimb, înseamnă un angajament față de propria creștere alături de partenerul ales.
Terapia de cuplu poate fi o alegere care demonstrează dorința cuplului de a investi în relația lor.
Cele mai recente cercetări în neurobiologie arată că siguranța emoțională este unul dintre
cele mai importante aspecte ale unei conexiuni satisfăcătoare într-o relație romantică. Trebuie să
ne simțim în siguranță înainte de a fi capabili să fim vulnerabili și să ne lăsăm iubiți și văzuți
pentru că așa cum ne amintește Brené Brown, „…vulnerabilitatea este locul de naștere al iubirii,
apartenenței, bucuriei, curajului, empatiei, responsabilității și autenticității” și în toată această
dinamică, terapia “este un spațiu nu doar pentru a lucra împreună prin provocări, ci și pentru a
ne simți îmbogățiți și hrăniți de timpul petrecut împreună.”
