La ce se referă conceptul de copil interior?
Când eram copii, răspundeam de multe ori la întrebarea prea vagă “ce îți dorești tu cu adevărat?”, iar și ne ne grăbeam prin a răspunde că abia așteptăm să creștem, să fim liberi și să facem ce și cum ne dorim. A crește și a fi adult însemna sfârșitul tuturor regulilor și impunerilor, o lume în care posibilitățile păreau infinite.
De cele mai multe ori, ajunși la etapa de maturitate, ni se poate părea inutilă discuția despre copilărie și copilul nostru interior. În fond, copilăria a fost o etapă pe care o considerăm de mult depașită și închisă, însă, în inconștient nu există o axă a timpului, și toate nevoile noastre de bază și pentru dezvoltare (apartenență, siguranță emoțională, autonomie, de încredere în sine și de recunoaștere etc.) rămân prezente cu noi atunci când nu au fost satisfăcute sau împlinite la etapa de vârstă la care s-au manifestat cel mai real și mai pronunțat.
Mulți ne întrebăm ce relevanță are „să mai mergem” acolo, în copilărie, cu replica: am trecut peste, dar chiar și așa, oare dacă am putea călători în timp, în ce moment din copilăria noastră ne-am opri prima dată? oare, adulți fiind, funcționăm mai bine dacă trecem peste și nu trecem prin?
Copilul interior este o metaforă ce cuprinde părțile inconștiente ale personalității noastre, întipărite în noi încă din perioada timpurie. Copilului din noi îi este asociată viață noastră emoțională: teamă, suferință, tristate, furie, dar și bucuria, fericirea și iubirea.
De cate ori avem o reacție emoțională puternică la ceva sau la cineva și simțim că ne-a fost apăsat un buton interior în jurul căruia s-a strâns multă energie negativă în timp, acest lucru înseamnă că sunt atinse răni mai vechi. Copilul interior simte panică și se simte lipsit de speranță, nu adultul. Și întotdeauna când ne aflam într-o astfel de situație este vital să validăm sentimentele copilului, oricât de iraționale și de lipsite de sens i s-ar părea adultului din noi.
Procesul implică să creăm o conexiune reală între copilul interior și adultul interior. Cel mai important principiu este acela de a renunța să ne mai agățăm de „mi-e bine” sau „mă simt bine” și a ne oferi oportunitatea și libertatea de „a simți orice”.
În viața de adult, copilul din noi iese la iveală și se străduiește să nu mai retrăiască neliniștea sau neplăcerile din perioada timpurie și să aibă parte de recunoaștere și conținere, în mod inconștient. Copilul din noi este, pur și simplu, perspectiva din spatele ochilor propriului sine, din diferitele momente și experiențe ale copilăriei noastre. Copilul din noi este copil, vine pe lume foarte mic, gol, complet neajutorat și dependent în diferite grade, în raport cu cei mari din jur.
În paralel, există eul matur, denumit opțional și “adultul interior”. În această instanță psihică este cuprinsă înțelegerea noastră înțeleaptă și rațională, deci gândirea noastră. Din perspectiva eului matur, ne putem asuma răspunderi, putem face planuri, acționa în mod prospectiv, putem recunoaște și înțelege context, cântari riscuri și asuma schimbări, dar ne putem controla, de asemenea, copilul din noi. Sigmund Freud a fost, de altfel, primul care a împărțit personalitatea în diverse instanțe. Ceea ce se numește, în psihologia modernă, copilul interior sau eul din copilărie la el era Sinele. Carl Jung îl numea copilul divin.
Cum poate un copil interior rănit să-ți influențeze viata?
Am putea denumi în multe feluri acele părți din noi care nu au fost văzute, explorate, dezvoltate și integrate suficient.
Sentimentele pe care le avem, precum sentimentul eșecului sau cel al comparației asiduue în viață, depind în principal de temperamentul nostru înnăscut și de experiențele noastre din copilărie, rezultate din interacțiunea cu adulții din viața noastră, din mediul în care am trăit în copilărie, din ceea ce am înțeles că suntem, din modul în care am fost oglindiți, dar și mesajele pe care le-am primit, din partea părinților, cu privire la cine suntem, cine avem voie să devenim sau ce ne este permis să facem. O influență importantă o au, în acest caz, convingerile noastre inconștiente. O convingere interioară poate fi, de exemplu, “Sunt Ok” sau ”Nu sunt Ok”. De regulă, internalizam, în cursul copilăriei noastre și după aceea, convingeri deopotrivă pozitive și negative. Convingerile pozitive, cum ar fi „Sunt Ok!”, se formează în situațiile în care ne simțim acceptați și iubiți de cele mai importante persoane pentru noi. Ele ne dau putere. Convingerile negative, cum ar fi „Nu sunt Ok!”, se formează, dimpotrivă, în situații în care simțim ceva greșit la noi și ne simțim respinși. Acestea ne slăbesc.
De aici rezultă, în schimb, mecanismele de apărare emoțională pe care le-am dezvoltat pentru a face față sentimentului de tristețe / frică / neajutorare sau furie sau pentru a nu le mai simți, în cel mai bun caz. Mecanismele de apărare tipice sunt: retragerea, dorința de armonie, căutarea perfecțiunii, înclinația spre agresivitate și atac sau chiar setea de putere și dorința de a deține controlul. Comportamentele reactive sunt o dovadă a deconectării de sine și o risipă consistentă de energie și resurse.
Când ajungem să trăim impus în baza automatismelor, mintea dezvoltă și inițiază un mecanism de supraviețuire, merge într-o direcție de evitare ori de supracompensare.
Cathryn Taylor spune “Copilul interior este purtătorul poveștilor noastre personale, vehiculul amintirilor noastre, atât ale copilului real, cât și ale unui copil idealizat din trecutul nostru. “
Copilul interior și modurile sub care se manifestă
Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele trăiri și temeri pe care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au schimbat, însă, dacă nu am reușit să înțelegem, să integrăm și să trecem peste rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci când ne vom confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de atunci. Modurile sunt deci, stări emoționale de moment, răspunsuri comportamentale, cognitive și(sau) emoționale pe care noi le dăm situațiilor de viață.
Dacă am crescut și dezvoltat având în apropiere relații nesănătoase, de codependență, iubire condiționată, abandon, multă critică și dispreț, toate acestea pot ajunge să reprezinte cunoscutul și familiarul, și în consecință vom deveni adulți care vom intra în aceleași tipar de relații, pentru că asta este ceea ce știm și pentru că, la un nivel profund, vom căuta mereu să reparăm, să obținem ceea ce nu am avut, ceea ce ne-a lipsit la un moment dat. Cu alte cuvinte, ne purtăm ca niște adulți lipsiți de resurse, putere și forță psihologică; iar pentru a ne descoperi potențialul, este nevoie să ne întoarcem în copilărie, să facem pace cu trecutul, să acceptăm că istoria personală a fost cum a fost și să ne oferim permisiunea de a ne vindeca și reinventa viața.
Jeffrey E. Young a identificat Modurile Copilului – trei categorii distincte de moduri disfuncționale de schemă:
- Copilului Vulnerabil este caracterizat prin sentimente de tristețe, teama de abandon și respingere, neputință, ușoară izolare socială, temă și evitare în relații. Nevoile lui nu sunt satisfăcute și se simte gol pe dinăuntru, nedemn de a fi vazut si acceptat, le face pe plac parintilor și celorlalți, iar din aceasta grijă nefirească de a fi pe placul celorlați își neglijează propriile nevoi, dorințe.
- Copilului Furios este caracterizat prin puternice sentimente de nemulțumire, neputință, incapacitate de a schimba ceva sau atunci când se simte subevaluat, desconsiderat și neîndreptățit, pierde controlul emoțiilor și reacționează agresiv. Din durerea că, încă o dată, nu a fost înțeles și înabușindu-și o tristețe de neconsolat. Simte multă frustrare, este lipsit de răbdare pentru că nu-i sunt considerate nevoile fundamentale, în special cele emoționale.
- Copilul Impulsiv se manifestă printr-o autodisciplină redusă, nu poate să traseze, cu dificultăți de integrare și adaptare, de cele mai multe ori acționează sub influența primului impuls, pentru a-și satisface nevoile de moment, fără a ține cont de ceilalți și de consecințe. Este indisciplinat și nu se poate mobiliza să termine sarcini de rutină, plictisitoare, renunță ușor.
Cum ne putem vindeca copilul interior rănit?
- conștientizarea bagajul emoțional pe care îl purtăm cu noi și înțelegerea copilului interior, nevoile noastre fundamentale și cum ne-au marcat din copilărie comportamentele adulților și mediul în am crescut și cum la nivel comportamental manifestăm toate acestea în relațiile semnificative de zi cu zi
- identificarea mecanismelor de apărare ale copilului interior rănit (negarea realității, transferul, căutarea perfecțiunii, dependența de confirmare, căutarea armoniei, conformarea excesivă, sindromul salvatorului, rezistența, dorința de a deține controlul, evitarea, refugiul în dependență, narcisismul
- exersare în a face diferențe între fapt și interpretare, să putem oferi copilului din noi sprijinul și resursele necesare, pentru a face față provocărilor și dificultăților dintr-un loc de siguranță, de unde sunt posibile creativitatea și eficiența
- să analizăm dacă aceste convingeri preluate ne reprezintă și ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Să învățăm să ne eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri, aducând alinare copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului
- găsirea și exersarea echilibrului dintre reflecție și abaterea atenției
- curiozitatea de a „călători” prin inconștient, curiozitatea care să tempereze frica și critica, împământate de toate mesajele asimilate din exterior, și blândețea și bunătatea care să ne însoțească în momentele în care explorarea devine dureroasă
- (re)conectarea la puterea noastră interioară și dobândirea curajului de a merge mai departe, eliberați de umbrele trecutului
