Să vorbim despre moarte și teama ce ne-o inspiră

Magnitudinea suferinței pe care poate fiecare dintre noi a simțit-o atunci când vine vorba de moarte nu poate fi măsurată sau contorizată. Atunci când vorbim despre moarte, tot ceea ce ne umple existența, durerea, frica, neînțelegerea, teama că nu vom mai fi niciodată la fel, faptul că poate cei din jur nu au capacitatea de a ne înțelege, crează un etalon individual prin intermediul căruia putem să măsurăm suferința pe care o resimțim. Și niciodată aceasta nu va fi la fel pentru doi oameni. 

Mulți dintre noi suntem reticenți în a discuta despre boală și moarte. Discuțiile pe care le avem despre mortalitatea din jurul nostru sunt adesea marcate de frica de suferință și de pierderea demnității și a autonomiei din cauza unei boli cronice la sfârșitul vieții. Anxietatea care înconjoară perspectiva morții ne determină adesea să evităm cu totul subiectul bolii și al morții. Teama de moarte este prezentă în miezul tuturor activităților noastre și este sursa angoasei noastre existențiale. „Timpul liber este timp pentru angoasă” spune Irvin Yalom, și atunci căutăm să ni-l ocupăm și umplem cu diferite activități. Nu știm ce se va întâmpla cu noi după ce murim, dar ce știm este că moartea înseamnă o schimbare. Transformarea de orice tip activează mecanismele inconștiente ce ies la suprafață într-un mod voalat, nu direct. Pe scurt, se poate spune că moartea ne învață tot ce avem nevoie să știm despre viață.  

Granița biologică între viață și moarte este relativ precisă, însă, din punct de vedere psihologic, viața și moartea fuzionează. Moartea pune viața în perspectivă. Ne impune un sens în ceea ce facem și suntem, ne cere să reflectăm la ceea ce lăsăm ca moștenire fizică, relațională sau spirituală, să ne verificăm frecvent valorile, bucuriile și rostul supărărilor.

Tipuri de suferință

Nicio discuție despre suferință nu ar putea continua mult timp fără a aborda subiectul morții. Cărțile de istorie ne vorbesc despre numeroase evenimente, precum Ciuma Neagră, în care suferința imensă a culminat cu moartea. Dar moartea nu ne atinge doar de la distanță prin studiul trecutului. Cu toții am simțit personal impactul morții, deoarece am văzut prieteni și cei dragi murind, mulți dintre ei suferind perioade lungi de boală. 

Suferința de la sfârșitul vieții se poate extinde dincolo de durerea fizică și poate afecta întreaga persoană. Aceasta poate îngreuna acceptarea sfârșitului care poate fi foarte aproape și asta pentru că energia pe care o mai au persoanele în cauză este folosită doar în scopul supraviețuirii, în sensul cel mai profund al ei. În funcție de modul în care experimentată și simptomele care o caracterizează, suferința poate fi de mai multe feluri:

• Suferința fizică cuprinde durere, pierderea funcției corporale, oboseală, tulburări cognitive și alte simptome precum vărsături, greață, dificultăți de respirație, coșmaruri și delir.
• Suferința psihosocială și existențială se manifestă adesea prin simptome care includ anxietate, frică, furie, durere, depresie, sentimente de incertitudine, pierderea sensului, scopului și speranței, scăderea spiritualității și dorința de moarte grăbită. Dorința pentru o moarte grăbită este adesea determinată de credința că moartea va fi o evadare din durere, singurătate și calitatea vieții reduse. Aceste sentimente, la rândul lor, provin adesea din teama de a fi o povară, pierderea conexiunilor sociale și sentimentul dezamăgirii în raport cu profesioniștii medicali care nu înțeleg preocupările pacienților sau nu comunică în mod adecvat cu aceștia.
• Suferința spirituală. Pierderea autonomiei și a demnității au un impact puternic asupra sentimentului de sine al unei persoane și poate fi o sursă semnificativă de suferință și durere. Sentimentul de autonomie al unei persoane este afectat de pierderea funcției fizice și de deteriorarea cognitivă, precum și de un sentiment de neputință și pierderea controlului asupra circumstanțelor imediate. Dependența crescută, sentimentele de lipsă de putere și jenă față de simptome, îi fac pe mulți oameni la sfârșitul vieții să simtă că și-au pierdut demnitatea.

De ce ne este frică, de fapt, de moarte?

Psihiatrul Irvin D. Yalom ne spune în cartea sa ”O chestiune de viață și de moarte” că ceea ce ne sperie mai mult decât moartea în sine este perspectiva izolării ce o acompaniază. Suntem ființe sociale și asta înseamnă că „încercăm să trecem prin viață doi câte doi”, însă atunci când vine vorba de momentul final, „fiecare trebuie să moară singur”. Perspectiva acestei singurătăți este înfiorătoare pentru majoritatea dintre noi.

Psihanalistul Sigmund Freud era de părere că atunci când ne aflăm față în față cu moartea unei persoane dragi, ceea ce ne dezechilibrează cel mai mult este de fapt ideea propriei morți. Deși „moartea, ca atare, ne dezintegrează, ideea de moarte ne poate salva viața“… și asta pentru că a fi conștienți de ea ne ajută să nu fim nepăsători în raport cu modul în care trăim, ci zi de zi să sustragem tot ceea ce este mai frumos din fiecare experiență de care avem parte.

Cele mai multe studii despre suferința de la sfârșitul vieții au raportat numeroase cauze care uneori au condus la dorința unei morți grăbite. Dorința unei morți grăbite la pacienți este ea însăși un simptom al suferinței cu mai multe fațete care ajung să fie evidente în bolile de la sfârșitul vieții. Mai multe studii arată că simptomele fizice ale durerii au doar un impact limitat asupra dorinței de a grăbi moartea. Cei care și-au exprimat dorința de a muri aveau niveluri mai ridicate de:

• depresie
• lipsa de speranță
• atașament evitant (atașamentul caracterizat prin independență și încrederea în sine)
• niveluri inferioare de spiritualitate

Deși mulți factori au contribuit la exprimarea unei persoane a dorinței de a muri, s-a dovedit, de asemenea, că este un sentiment fluctuant și instabil la oameni spre sfârșitul vieții. Important este că cercetările au constatat că cererea de a grăbi moartea poate constitui, de asemenea, o cerere de ajutor și a dorinței de a comunica despre traiul cu suferința fizică, psihosocială și existențială, că simt când această suferință îi copleșește și devine insuportabilă.

Mulți dintre cei care au studiat teama de moarte au avansat ideea că avem de a face cu un compus format din mai multe temeri mici. De pildă, cercetătorii James Diggory și Doreen Rothman au cerut unui eșantion important de 563 de oameni obișnuiți să ierarhizeze câteva consecințe ale morții. În ordinea descendentă a frecvenței, temerile cele mai comune în ce privește moartea au fost urmatoarele:

1. moartea mea va cauza durere familiei mele și prietenilor mei
2. toate planurile și proiectele mele se vor sfârși
3. moartea poate fi dureroasă
4. nu voi mai avea nicio experiență
5. nu voi mai putea avea grijă de cei care depind de mine
6. mi-e frică de ce se va întâmpla cu mine dacă există viață după moarte
7. mi-e frică de ce se va întâmpla cu corpul meu dupa moarte

Dintre acestea, câteva par tangențiale propriei morți. Frica de durere se află evident de partea aceasta a morții, dar fricile legate de viața de apoi sunt chestionabile, deoarece transformă moartea într-un eveniment neîncheiat; fricile cu privire la alții nu sunt evident temeri cu privire la propria persoană. Teama față de dispariția personală pare a fi nodul preocupărilor: “planurile și proiectele mele se vor sfârși” și “nu voi mai avea nicio experiență”.

De ce a vorbi despre moarte ne ajută să ne eliberăm de frica pe care ne-o inspiră?

Conversațiile pe care le avem zi de zi cu cei dragi nu trebuie să evite faptul că moartea poate fi foarte dificilă pentru unii oameni și foarte supărătoare pentru familii. 

Este esențial să fie clar ce poate și ce nu poate fi obținut prin îngrijirea la sfârșitul vieții. De exemplu, succesul unei conversații publice în stimularea reflecției și liniștirii mai profunde depinde de tratarea realității morții într-un mod deschis și sensibil.

• Evidențierea faptului că există căi eficiente de tratament la sfârșitul vieții este un punct cheie de plecare pentru o discuție publică. Creșterea gradului de conștientizare cu privire la existența și beneficiile îngrijirii paliative este esențială, mai ales atunci când atât de mulți oameni încă nu știu că durerea și suferința pot fi gestionate sau atenuate într-o măsură semnificativă. Îngrijirea paliativă bună și sprijinul social fac posibilă oferirea de confort fizic, psihosocial și spiritual care ajută la ameliorarea simptomelor suferinței. Îngrijirea paliativă face parte din îngrijirea la sfârșitul vieții, dar este și mult mai mult decât aceasta, oferind oamenilor calitatea vieții chiar și cu boli care limitează viața sau sunt în stadiu terminal. Accesul la îngrijiri paliative bune poate aborda simptomele durerii fizice, spirituale și existențiale și poate ajuta la păstrarea și restabilirea demnității și speranței celor bolnavi și pe moarte.
• Sentimentele de singurătate, inutilitate, frică și anxietate pot fi atenuate prin tovărășie și prin capacitatea de a avea grijă de ceilalți, chiar și în moduri mici, în timp ce se află într-o stare de dependență puternică. Ascultarea pacienților și o bună comunicare între profesioniștii din domeniul sănătății, pacienți, familie și îngrijitorii reduc, de asemenea, în mod semnificativ anxietatea și stresul psihologic. Creșterea spiritualității poate reduce, de asemenea, sentimentele de anxietate în legătură cu moartea, lipsa de speranță și lipsa de sens.
• Stabilirea unei abordări integrate pentru a trata toate aspectele suferinței poate ajuta la atenuarea fricii de a muri și de a fi o povară, înlocuind pierderea demnității și a autonomiei, pierdere care este adesea resimțită odată cu sentimentul că viața este mai puternică decât moartea, chiar și în mijlocul bolii.

Pierderile, mai ales cele umane sau relaționale, reprezintă una cele mai dureroase și sfâșietoare experiențe pe care le putem trăim de-a lungul existenței noastre pe acest Pământ. Atunci când suntem copii, ireversibilitatea timpului este ceva foarte dificil de înțeles. Avem senzația că persoanele care gravitează în jurul nostru și care ne îngrijesc, sunt nemuritoare și tocmai de aceea caracterul magic al basmelor și poveștilor este ceva care ne fascinează întru totul. Și această dinamică nu pare că se schimbă prea mult pe parcursul vieții. 

Cercetătorul Russell Noyes a studiat 200 de persoane care au trecut pe lângă moarte ( accidente de mașină, înecuri, accidente de escaladă etc) și a raportat că un număr substanțial dintr aceștia (23%), chiar și după ani, posedau ca urmare a experienței avute : “un puternic simț al scurtimii vieții și al caracterului ei prețios…un simț mai acut pentru farmecul vieții, o percepere și o reacție emoțională mai sensibilă la ceea ce se întmplă în imediata apropiere…o capacitate de a trăi momentul și a savura fiecare clipă în trecere sa….o mai bună conștientizare a vieții și a celor vii ca si impulsul de a o savura acum, până nu este prea târziu.”. Mulți dintre cei parte din studiu au vorbit despre o reevaluare a priorităților, despre creșterea compasiunii și a omeniei și despre existența a mai puține temeri interpersonale, mai puține griji cu privire la respingere, o mai mare disponibilitate de a-și asum ariscuri decât înainte de respectiva criză.

Dovezile clare în acest sens sunt date de modul în care ne trăim viețile și de deciziile pe care le luăm zi de zi. Chiar dacă ajungem la o anumită vârstă, realizăm că tot nu suntem pregătiți pentru o eventuală despărțire și de cele mai multe ori, evităm să vorbim despre anxietatea pe care această perspectivă asupra căreia nu avem niciun control, ne-o inspiră. Subiectul pierderii este de cele mai multe ori unul tabu. Chiar și în cele mai delicate momente ale existenței noastre, alegem să ne amăgim cu gândul că, de fapt, nu pierdem nimic, ci doar trecem la o etapă următoare.

Cum să integrăm moartea în viețile noastre?

Fiecare dintre noi trebuie să vorbească despre moarte. Este important să privim cu seninătate și curaj și asumare această latură a existenței umane pentru că această conștientizare ne poate oferi o moarte onorabilă, dar și o viață împlinită, trăită cu asumare, recunoștință pentru fiecare clipă, pentru momentele unei zile aparent banale, pentru tot ceea ce ne înconjoară, pentru sensul pe care ni-l dau cei din viața noastră. Să nu uităm:

• Să fim recunoscători pentru tot ceea ce avem și ceea ce suntem
• Să prețuim ajutorul celorlalți și să oferim ajutor necondiționat
• Să ne bucurăm de oamenii, relațiile, momentele, împlinirile de care avem parte deoarece totul este ireversibil
• Să vorbim despre frica de moarte atât cu cei dragi, dar și în ședințele de psihoterapie pentru a înțelege că nu frica de moarte este cea care trebuie să ne conducă viețile, ci din contră, ea trebuie să ne de-a curaj de A TRĂI.

„Doliul este prețul pe care îl plătim pentru curajul de a fi iubit”, așa ne spune Irvin Yalom, iar acest curaj se măsoară prin modul în care alegem zi de zi să ne trăim viețile în concordanță cu nevoile noastre, cu ceea ce ne împlinește, cu ceea ce ne fericește.

Referințe:

”Nu te găsesc pe nicăieri”, de Laura Ionescu

”O chestiune de viață și moarte”, de Irvin D. Yalom

”Despre moarte și a muri”, de Dr. Elisabeth Kübler-Ross