Nu trebuie să îți fie frică să îți rezolvi problemele!

Povestea mea

Azi e World #MentalHealthDay. O zi în care mai vorbim și noi de lucrurile delicate pe care le ascundem sub preș în restul timpului. Cum ar fi faptul că suferim de depresie cronică sau de oricare altă tulburare mintală.

Azi nu trebuie să ne prefacem că suntem bine în fața nimănui. Azi e despre conștientizare, asumare și vulnerabilitate.

Eu sunt Irena. Bipolară de grad 3 (Cyclothymia), cea mai blândă formă din spectrul bipolar, însă și una mai complicată, pentru că schimbările de dispoziție se succed la intervale mult mai mici decât în cazul sindromului bipolar „clasic”…Și în burnout de prea multe luni. By the way, pentru workaholici- și ăsta e un sindrom ce rezultă din stresul cronic de la locul de muncă și al cărui management n-a fost prea eficient, deci poate duce la depresie, tulburări de anxietate și alte cele.

Ce implicații au tulburarea bipolară și burnoutul asupra vieții mele?

Ce înseamnă să fii bipolar de grad 3? Să te simți ok o vreme, apoi mult prea bine o zi-două și apoi să cazi din nou în depresie pentru încă 2-3-4-5 zile. Depinde mult. Tulburarea mea e pe fond depresiv, deci sunt mai mult tristă decât exaltată. Iar zilele de eutimie (stare de spirit normală) sunt relativ puține, comparativ cu zilele în care mă simt plouată dintr-un motiv pe care nici măcar eu nu-l cunosc. Tulburarea afectivă bipolară presupune un dezechilibru afectiv care se manifestă prin episoade maniacale și depresive cu o durată și frecvență variabile, ce apar periodic în viața unei persoane.

Medicația e abundentă, ședințele de terapie se adună și ele. Doar eu nu mă adun. Ce implicații au tulburarea bipolară și burnoutul asupra vieții mele?

• Nu reușesc să mă deconectez de la muncă și să mă relaxez (e un mecanism de apărare și detașare pe care mi l-am dezvoltat în timp și care-mi face în egală măsură rău și bine).
• Am perioade lungi în care nu mă pot bucura de lucrurile de care eram (și sunt, în general) pasionată.
• Sunt mereu obosită, absentă din propria viață și disociez.
• Sunt deconectată de corpul meu și de nevoile lui reale.
• Îmi e frică de schimbare și mă adaptez greu în contexte noi. Iar asta îmi creează anxietate, al cărei management a fost mereu îndoielnic la mine.

Povestea mea e una ca oricare alta: am fost copil o vreme, apoi am crescut într-un an cât alții în zece și dintr-o dată s-a făcut că încap în „pantalonii de om mare”, deși nici buletin n-aveam și încă mi se dădea FB la școală, în loc de 9 sau 10.

Am avut experiențe cu depresia și cu anxietatea de pe vremea când nici nu știam că „episoadele” astea au un nume. De atunci, a fost un „du-te – vino” constant între stări OK și stări mai puțin OK. Asta, însă, nu m-a împiedicat din a încerca să devin cea mai bună versiune a mea.

În continuare caut răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu le pot pune în cuvinte, iar blogul meu e felul de a-mi exersa zilnic o formă de autocompasiune și de „reframing emoțional”. Am trăit prea mulți ani în umbra lui „trebuie”, iar acum simt nevoia să mă detașez și s-o iau altfel. Să mai spun și „stop” și „nu trebuie să…”

Sunt pe tratament de aproape 5 ani. Am fost diagnosticată corect de-abia în 2020 . Cu toate astea, mi-am trăit viața normal și m-am dedicat lucrurilor care mă pasionează: ascultătoare de muzici fel de fel, researchul (la facultate și în afara ei), proiectele de la muncă (pentru că sunt o perfecționistă și 3/4) și proiectelor personale (cartografierea scenei de street art bucureșteană pe Instagram, rezumate digitale săptămânale pe LinkedIn, emotional reframing pe Facebook). Însă nu mă simt pe cât de mândră ar trebui. Nu simt că ar fi vreo realizare. Nu simt satisfacția pe care ar trebui să o simt. Fac totul cu simțul răspunderii, dar și cu o anumită detașare.

De aici a pornit și ideea blogului meu, am vrut să fie în primul rând pentru mine: să-mi reamintesc cum ar trebui să trăiesc, ajutându-i în același timp și pe ceilalți să privească viața într-o lumină nouă. Sunt multe zile in care sunt copleșită de o mie de chestii și de schimbări care deopotrivă mă bucură și mă destabilizează.

Sunt la sfârșitul primei săptămâni la un job nou. Unul pe care mi-l doream mult și unde am găsit o echipă super caldă și primitoare. Am multe de învățat, dar am și de unde învăța, pentru că am alături la tot pasul colegi foarte inimoși.

Acum 2 săptămâni lucram în altă parte. Într-un loc care m-a secat emoțional și mi-a ucis viața personală. De-abia acum închei o perioadă de 6 luni de lucrat până la 12 noaptea – fie pentru disertație, fie pentru job, fie pentru a-mi pune la punct portofoliul și a scrie scrisori de motivație după căutarea zilnică de locuri unde să-mi depun candidatura. De-asta mă simt bulversată și blocată în proiectele personale.

Mulți prieteni mi-au spus că viața mea arată super. Lucrez unde vreau, am pasiuni mișto, am timp să fac 1000 de chestii, sunt bună la ce fac ș.a.m.d. Dar eu nu mă simt așa. Nici n-am încercat să cosmetizez realitatea. Dar se pare că niște stories din oraș, niște poze cu graffiti și câteva selfie-uri din momentele în care mă simt bine cu mine sunt de ajuns ca să convingă lumea că am o viață perfectă.

Bilanțul meu după anii de tratament:

Adevărul e că viața mea e departe de a fi perfectă. Tulburarea mea îmi afectează viața de zi cu zi și îi afectează și pe cei dragi mie. E o luptă zilnică din care trebuie să ieși învingător. Și e și un fel de roată a norocului – nu știi niciodată cum te vei trezi a doua zi: în hipomanie sau depresiv.

Eu nu mi-am ascuns niciodată lupta cu depresia și anxietatea. De aceea mulți oameni încă mă caută să-i sfătuiesc cu ce pot. Indiferent cât de bine ați fi (sau nu), iată ce pot să vă zic- valabil atât pentru voi, cât și pentru cei dragi:

• E groaznic de greu să trăiești cu o tulburare mintală sau de personalitate. Te alienează. Caută sprijin sau fii tu sprijinul de care au nevoie cei dragi.
• Mergi la psihiatru dacă simți că ceva nu e în regulă și că situația ține deja de prea mult timp. Sau îndrumă-i pe cei dragi să facă asta dacă simți că ceva fundamental s-a schimbat în comportamentul lor. De ce prima oară la psihiatru și nu la psiholog? Pentru că el îți poate spune cât mai exact de ce anume suferi, îți poate oferi tratament dacă e necesar și îți poate recomanda tipul de terapie care e cel mai apropiat de nevoile tale. De cele mai multe ori nu dai peste psihiatrul potrivit din prima. Nici de combinația de medicamente perfectă. În plus, nu toți îți vor spune de tipul de terapie potrivit dacă nu întrebi tu. So keep that in mind!
• Mergi la psihoterapie. Chit că n-ai fost diagnosticat cu vreo tulburare anume. Mergi pentru educație sau consiliere emoțională. Mergi ca să înțelegi mai bine cum funcționezi și să te reglezi. Igiena și reglajul emoțional au o importanță capitală.
• Ține minte că zilele proaste nu te definesc. Nici tulburarea de care suferi. Nici feedbackul nasol pe care l-ai primit la muncă. Nu-ți fie rușine să recunoști că ești obosit și că ai nevoie de o pauză. Din contra – încearcă să conștientizezi asta înainte să înceapă corpul să ți-o arate.
• Ascultă fără să judeci.
• Dacă ai un copil și ți se pare că trece prin vreo fază la pubertate sau în adolescență și ești tentat să bagi totul sub preș sau să te cerți cu el și să-i aplici pedepse sau corecții, mai gândește-te o dată. Poate suferă de depresie. Poate e o victimă a fenomenului de bullying. Mai degrabă deschide dialogul și află-i nevoile reale. În adolescență, ai mei credeau că trec prin faza de rebeliune. Eu, în schimb, eram în depresie de câțiva ani buni și prezentam și ceva elemente de borderline. De-abia la 20 și ceva ani am aflat că ce simt în piept zi de zi se numește anxietate. Și de-abia pe la 23, după ce am ieșit dintr-un sanatoriu de nevroze, am aflat cum e să respiri liber, fără nodul ăla enervant.
• Nimic nu trece de la sine. Nu aștepta. Ia atitudine cât de repede poți. Valabil atât în cazul tău, cât și pentru cei dragi ție.
• E greu să trăiești cu cineva care suferă de o tulburare mintală sau de personalitate. Dar susține-i pe drumul lor: asigură-te că-și iau medicația și că respectă programările la doctor și la terapie. Fă alături de ei chestii care știi că le plac. Amintește-le că sunt iubiți și apreciați.
• Ce e mult strică. Și munca, și social media, și mâncatul pe fond de stres sau emoțional, și mecanismele de apărare. Fii mindful și acordă-ți timp în care să te concentrezi exclusiv pe tine și pe lucrurile care-ți fac plăcere.
• Unele traume nu se vindecă niciodată în totalitate. Fii pregătit pentru asta și ai răbdare cu tine. Ah, da: există și traume transgeneraționale, deci porți în tine traumele din trecut ale familiei tale. E o moștenire greu de dus, dar dacă o conștientizezi, o poți gestiona.

Și nu uita că nu ești singur. Iar o tulburare de orice fel nu te face diferit. Ești același om, cu aceleași nevoi, și meriți în aceeași măsură să te bucuri de dragoste, apreciere, susținere și de realizări pe plan personal și profesional. Nu lăsa un diagnostic să-ți definească viața. Eu am făcut-o prea mult timp și nu prea m-a ajutat să progresez…

Știu că pentru mulți, subiectul medicației e unul tabu. Ne gândim la Xanax și la oameni care nu mai pot fi salvați, așa că-i ținem pe linia de plutire cu niște pastile. Unii poate au avut experiențe nefericite cu psihiatri care fac prea multe experimente pe pacienți până să găsească o combinație cât de cât apropiată de nevoile lor. Alții nu vor nici măcar la psiholog pentru că și-au pierdut încrederea în psihologi sau pur și simplu pentru că li se pare o pierdere de timp.

Pe termen lung, depresia nediagnosticată și netratată îți poate afecta creierul, ducând la reducerea de „materie cenușie” în hipocamp și cortexul prefrontal. Hipocampul este zona responsabilă cu învățarea și memoria. De asemenea, e conectat cu alte părți ale creierului care se ocupă cu echilibrarea emoțiilor și e foarte sensibil la hormonii stresului. Depresia de lungă durată poate cauza schimbări la fel de durabile, mai ales în zona hipocampului.

Hipocampul face parte din sistemul limbic, alături de alte „componente” precum, mai ales, amigdala. Amigdala e localizată adânc în lobii temporali și e strâns legată de un număr mare de procese emoționale. E și o parte importantă a „creierului reptilian”, știți voi, ăla cu frica, anxietatea, fight or flight thingies? Sunt cercetări care arată că depresia o micșorează. Altele că stresul combinat cu depresia măresc cantitatea de „materie cenușie” localizată în amigdală.  Cu cât mai mult timp rămâi în depresie, cu atât ți se împuținează celulele nervoase, cu atât scade eficiența neurotransmițătorilor (cum ar fi, spre exemplu, serotonina și dopamina) și cu atât se reduce neuroplasticitatea (capacitatea de regenerare și „schimbare a creierului pe măsură ce înaintăm în vârstă).

Mulți oameni cu care am vorbit despre problemele mele mi-au spus de dependența pe care o cauzează medicația pe care o iau. N-o să intru în discuții pentru care nu sunt pregătită sau calificată (cum ar fi cea despre benzodiazepine și dificultatea de a „te lăsa” de ele). O să zic doar ce mi-a zis super-psihiatrul meu, când am intrat în cabinetul lui, distrusă, nedormită de 10 zile, după ce alt psihiatru s-a jucat cu medicația pe care o luasem timp de 2 ani și care mă făcuse om. Mă întreabă de ochelari: „Ai nevoie de ei sau ești dependentă de ei?” Zic „Am nevoie”. „Păi vezi?”

Sunt diferite tipuri de medicamente pentru diferite tipuri de afecțiuni (nu doar Xanax). Sunt probleme care nu se vindecă cu una, cu două și pentru care e posibil să ai nevoie de tratament îndelungat. Atâta timp cât se găsește o soluție minim invazivă care să te „regleze” și să te ajute să funcționezi normal, nu se pune problema de dependență, ci de necesitate. După ce mai scap de unele din medicamentele pentru sindromul bipolar, e posibil să rămân cu pastilele de somn. Concentrație mică, efecte secundare zero (la mine, cel puțin- testat și răstestat), posibilitatea administrării pe termen lung. E asta o chestie nasoală, care mă incapacitează și mă invalidează ca persoană? Nu.

Cei care suferă de sindrom bipolar, de tulburare de personalitate de tip borderline sau de schizofrenie, spre exemplu, au NEAPĂRAT nevoie să consulte un medic psihiatru și să urmeze un tratament. Uneori de lungă durată. Asta și pentru că aceste tulburări se numără printre cele care e posibil să ne însoțească toată viața, adică sunt și ele… tot de lungă durată. Intervenția e direct proporțională cu gravitatea situației.

Avem un lung istoric de adunat gunoiul sub preș, de a ne spăla așa-zisele rufe murdare în familie și de a afișa o imagine impecabilă în exterior. Despre depresie și tulburări de personalitate nu se vorbește, că nu te mai angajează nimeni, se uită lumea urât la tine, cerșești atenție sau ești prea tânăr ca să știi ce zici și cu ce se mănâncă viața. Eu cred că trebuie să se vorbească, la fel cum ar trebui să se vorbească despre educație sexuală.

Eu n-am avut parte nici de educație emoțională, nici de suficientă educație sexuală. Adică da, am primit bazele- prezervativ, BTS-uri și toate alea (mulți nici pe-astea nu le stăpânesc)-, dar de-abia după 20 de ani am aflat că ceea ce am pățit de-a lungul anilor de adolescență intră lejer la categoria viol. Despre abuz, traumă și tulburări mintale trebuie să se vorbească. Mult, bine și cu cap. Se cheamă prevenție. Vorbitul despre chestiunile astea super serioase înseamnă prevenție. Și știm cu toții că e mai bine să previi decât să tratezi.

Bilanțul meu după anii de tratament:

• Slăbit 30 kg, început alergarea de plăcere, apoi lăsat alergarea de plăcere, că a venit căldura și apoi Covidu’ și o internare în spital care mi-a redeschis răni din copilărie și a dus la diagnosticul de sindrom bipolar. Îngrășat la loc 15 kg, dar găsit compasiune pe drum. Acum îndrăznesc să mă privesc în ochi în oglindă, chiar și după ce am probat fără succes blugii de anul trecut, de pe vremea asta.

• Găsit job, rămas cu succes acolo timp de un an jumate, timp în care m-am dezvoltat ca persoană și ca om de comunicare.

• Găsit curajul să schimb macazul și să-mi îmbrățișez pasiunea pentru creativitate, lăsând anii de politică în urmă și intrând la un master de publicitate.

• Obținut certificat de traducător din franceză și încă niște certificate pe strategie de conținut și de social media.

• Restabilit legătura emoțională cu familia, după ce au învățat ambii părinți din experiența mea.

• Legat relații sănătoase, cu oameni normali, nu sociopați, nici toxici, ca înainte.

• Crescut nivelul de speranță și de robustețe psihică; după 10 zile de nedormit, când am ajuns în cabinetul doctorului, îmi doream, la propriu, să mor. Dar am avut răbdare și curaj să trec din nou prin același ciclu al agoniei până la restabilirea (cât de cât) a echilibrului.

• Învățat să comunic mai bine și mai eficient.

• Cumpărat zeci de cărți, citit nici măcar jumate din ele (dar scris niște milioane bune de cuvinte- nu, nu glumesc; obișnuia să mi le numere Grammarly până acum câteva luni, când s-a săturat de mine și nu mi-a mai dat badge-uri pentru scris zi de zi de zi de zi).

• Acceptat multe din neajunsurile vieții.

• Început terapie de lungă durată, adaptată nevoilor mele și diagnosticului. A durat 3 ani până să mă apropii de „calea cea dreaptă”, dar intru, ușor-ușor, pe făgaș. (Tot 3 ani ar dura și terapia- coincidență? Nu prea creeeed!)

În spatele fiecărei „fațade” sunt mii de lucruri și de trăiri nespuse. Nu judecați o carte după copertă și, mai ales, nu vă jucați cu ce ține de problemele emoționale. Iar dacă cineva are încredere în voi și vă spune despre problemele astea, iar voi le folosiți mai încolo ca să-i exploatați punctele sensibile- e cazul să începeți să vă puneți întrebări și să luați în considerare opțiunea de a intra voi înșivă în terapie. Oricum ai fi- sănătos sau diagnosticat cu o tulburare mintală sau de personalitate, nu ești o victimă, ci un erou. Ia-ți rolul pe scena propriei vieți în serios și trăiește-l așa cum trebuie trăit.