Anturajul copilului în schimbare.Rolul părinților în alegerea anturajului.

Părinții sunt factori decisivi sau esențiali atunci când vine vorba despre modalitatea în care copiii lor învață să își aleagă companionii. Negreșit, nevoia de apartenență este cea care ne ghidează pe noi și pe copiii noștri în a adera la anumite grupuri care ni se par atractive sau față de care avem senzația că vom reuși să ne integrăm sau să ”fim primiți”, cu sau fără efort. Se vorbește despre efort într-un asemenea context care pare a fi atât de natural? Da, pentru că fiecare dintre noi depune un efort emoțional, rațional, energetic atunci când face acțiuni menite să ne crească șansele de a fi văzuți sau plăcuți de cei cu care noi ne identificăm sau pe care îi adorăm.
Încă din copilărie, familia este cel mai important context pentru socializare și dezvoltare individuală, iar părinții reprezintă una dintre cele mai puternice influențe din viața copiilor lor. Departe de a fi limitată la copilărie, totuși, această influență continuă de-a lungul întregii vieți, devenind deosebit de relevantă în momentele de schimbare, cum ar fi adolescența, care este acum considerată cea mai complexă perioadă a ciclului de viață datorită multiplelor provocări simultane cu care se confruntă tinerii în anii adolescenței.
În mod tradițional, cercetarea modului în care părinții își cresc și își socializează copiii și consecințele diferitelor practici pentru adaptarea și bunăstarea copiilor s-a concentrat în principal pe stilurile de socializare parentală. Deși au fost propuse mai multe modele diferite de la publicarea inițială a studiilor în acest domeniu, cel mai frecvent utilizat este cel rezultat din combinarea a două dimensiuni subiacente care au ghidat studiul parenting-ului timp de decenii și anume, receptivitate și exigență.
Dezvoltarea copilului este încorporată într-un sistem complex de relații. Printre numeroasele relații care influențează creșterea și dezvoltarea copiilor, poate cea mai influentă este cea care există între părinte și copil. Recunoașterea importanței critice a calității relațiilor părinte-copil pentru dezvoltarea socio-emoțională, cognitivă, neurobiologică și rezultatele în materie de sănătate au contribuit la o schimbare a eforturilor de identificare a determinanților relaționali ai rezultatelor copilului. Eforturile de a extinde modelele de sănătate relațională în domeniul dezvoltării copilului evidențiază rolul pe care îl joacă părintele, copilul și factorii contextuali în sprijinirea dezvoltării și menținerii relațiilor sănătoase părinte-copil.
Maccoby și Martin au dezvoltat un model teoretic al stilurilor parentale cu cele două dimensiuni fundamentale în practicile parentale menționate anterior:

 exigență (strictețe, impunere, fermitate parentală)
 receptivitate (caldură, acceptare, implicare).

Patru stiluri parentale sunt definite în funcție de aceste dimensiuni și anume:
 autoritar
 neglijent
 indulgent
 autoritar
Termenul de autoritate este folosit pentru stilul parental care combină niveluri ridicate de control și afecțiune. Părinții cu o reacție scăzută și puține demonstrații de afecțiune sunt clasificați ca fiind drept neglijenți. Părinții indulgenți sunt afectuoși, dar cer puțin. Părinții autoritari sunt foarte pretențioși, dar demonstrează puțină afecțiune, manifestând un nivel scăzut de sprijin pentru copiii lor adolescenți.

Stilurile de socializare parentală sunt definite mai mult ca un context emoțional sau climat decât ca un set de practici parentale specifice, ceea ce înseamnă că, în funcție de contextul menționat, fiecare practică individuală de părinte (afectare, comunicare, strictețe etc.) ar avea un sens diferit pentru copilul lor. Prin urmare, este important să se ia în considerare stilurile și practicile ambilor părinți, deoarece ambele contribuie la stabilirea stilului de socializare familială. Analiza modului în care se combină paternitatea și practicile de parenting ne oferă o perspectivă mai realistă asupra gospodăriilor și familiilor cu doi părinți. Cu toate acestea, studiile anterioare au luat rareori în considerare ambii părinți (mamă și tată), având tendința de a pune mai mult accent pe stilul matern decât pe cel patern, posibil deoarece femeile au petrecut în mod tradițional mai mult timp cu copiii lor decât bărbații, asumându-și o responsabilitate mai mare pentru îngrijirea și creșterea lor.
Bronfenbrenner a recunoscut importanța critică a relației emoționale dintre un copil și un adult, în timp ce observarea realizată de către Bowlby subliniază responsabilitatea comunităților și a practicienilor în sprijinirea dezvoltării sănătoase a copilului prin sprijinirea părinților.
Credința că putem sprijini copiii în mod direct, fără a-i sprijini pe părinți, trece cu vederea sistemul complex de relații în care copiii se dezvoltă. Împreună, Bronfenbrenner și Bowlby ne reamintesc că, pentru a sprijini dezvoltarea sănătoasă trebuie să ne concentrăm asupra calității emoționale a relațiilor în care copilul are un rol.
Comunitatea este un alt spațiu în care fiecare dintre noi deține un anume rol. Mai ales atunci când ajung la vârsta adolescenței, copiii noștri au nevoie să facă parte dintr-un anturaj. Parentingul este un subiect larg și cu multiple implicații și de aceea este extrem de dificil să punem punctul pe o anumită trăsătură care poate fi definitorie pentru modul în care copiii își aleg companionii în-afara mediului din familie. Sănătatea relațională reflectă un sentiment de conexiune “cu alții, inclusiv cu îngrijitorii, cu membrii familiei și cu alte persoane din cadrul comunității.”

Relații sociale, anturaj, alegeri

Încercarea de a înțelege procesul de socializare are o istorie de lungă durată atât în psihologia socială, cât și în cea de dezvoltare. Atunci când vorbim despre partea de socializare și despre modul în care ne integrăm în anumite anturaje, se vorbește des despre comportamente adecvate. Ce se înțelege însă prin „adecvat”? Sensul a variat, desigur, dar există un nucleu comun de sens care rezultă din înțelegerea că, dacă copiii ajung să fie adulți adecvați, atunci ei trebuie să dobândească obiceiuri, abilități, valori și motive care mai apoi să le permit:
 să evite comportamentul deviant; adică să evite comportamentele care perturbă sau pun
sarcini nejustificate asupra funcționării alte persoane din ierarhia imbricată a grupurilor sociale
din cadrul care persoane își trăiește viața;
 să contribuie prin muncă pentru sprijinul economic al sinelui și al familiei;
 să ajute la formarea și susținerea de relații de încredere cu ceilalți
 să fie în măsură să crească copii la rândul lor.
Deși părinții nu sunt singurii agenți care contribuie la socializarea copiilor, familia a continuat să fie văzută ca o majoră arenă pentru socializare. Acest lucru reflectă presupunerea omniprezentă că socializarea și resocializarea pot apărea în orice moment al ciclului de viață. Copilăria este o perioadă deosebit de maleabilă și este perioada vieții în care se definesc abilitățile sociale, iar atributele de personalitate sunt șlefuite în orientări și valori sociale

Teoria lui Freud a conceput identificarea ca un proces unitar care a adus progrese în mai multe aspecte ale personalității, inclusiv adoptarea comportamentelor de tip sexual, asumarea rolurilor adulte în aplicarea regulilor asupra sinelui și a altora rezistând ispitei şi simţind vinovăţie pentru fărădelegi. Evoluțiile ulterioare au implicat reformulări ale conceptului de internalizare și studiile au căutat să descopere antecedentele parentale relevante pentru diferite modalități de interacțiune socială. Bandura a renunțat în mod explicit la identificarea termenilor și internalizarea pe motiv ca aveau prea multe semnificații excedentare.
În examinarea dacă relațiile prestabilite între model și copil ar afecta probabilitatea ca acesta din urmă să imite modelul, implicațiile pentru rolul părinților a fost clar: deoarece părinții sunt atât hrănitori, cât și puternici, copiii ar trebui să aibă mai multe șanse să învețe observându-i pe ei decât să observe străinii. (Bandura, 1965). Educația de acasă reprezintă impactul educațional al familiei asupra copiilor. S-a dovedit că în diferite medii familiale, copiii dobândesc o varietate de experiențe, prin efectuarea diferitelor activități și prin expunere în mod constant la o serie de influențe și așteptări de la oamenii cu care conviețuiesc.
Familia ca celulă acționează numai cu dragoste și respect și domină înțelegerea, afecțiunea, sacrificiul și îngrijirea copiilor. (Emerllahu, Dali, 2001). Conceptul contemporan asupra rolului lor și contribuția în această privință, într-un fel respinge așa-numita direcție unică de influență a părinților asupra dezvoltării copiilor, înlocuind-o cu o interacțiune intensă a trei factori, cum ar fi; copilul, părintele şi mediul social mai larg. Această interacțiune este văzută în mod constant ca o influență și un proces reciproc. Părinții iau o poziție crucială atunci când vine vorba de dezvoltarea și educația copiilor lor în ansamblu deoarece părinții înșiși sunt cei care au grijă de copiii în general fizic și intelectual, până în punctul în care devin independenți și pregătiți să facă față provocărilor societății în care trăiesc.
Ca părinți trebuie să încercăm să le oferim copiilor noștri:
 un spațiu afectuos, de creștere și explorare
 o bună comunicare care să ducă la un dialog deschis și asumat
 încredere și deschidere în/către universul lor interior
 sprijin necondiționat și prezență autentică
 susținere în procesul de luare a deciziilor și în a face cele mai bune alegeri pentru ei
și toate acestea se oferă pe tot parcursul vieții, începând cu prima lor zi de viață pe acest pământ.

Referințe:
”Ține-ți copiii aproape”, de Gordon Neufeld și Gabor Maté
”Creierul copilului tău”, de Tina Payne Bryson, Daniel J. Siegel
”Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte”, de Joanna Faber, Julie King