Sunt anumite momente, anumite trăiri, anumite boli sau afecțiuni care ajung să fie acoperite de ”povara” clișeelor. Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție este una din acele afecțiuni care este destul de dificil de diagnosticat și în aceeași măsură destul de ușor de observat la cei din jur (mai ales atunci când există deschidere pentru o astfel de observare, desigur și nu intră totul sunt incidența acelui ”normal” pe care nimeni dintre noi nu pare să îl mai cunoască sau recunoască).
”Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) a fost odată considerată a fi o tulburare numai de sex masculin, lăsând femeile și fetele să sufere în tăcere” (Nussbaum, 2012). ”Statistica din domeniu ne arată că în perioada copilăriei, raportul dintre băieți și fete cu ADHD este de aproximativ 3:1, în timp ce la maturitate este mai aproape de 1:1, sugerând că femeile și fetele sunt subdiagnosticate în copilărie” (Da Silva și colab., 2020).
Conform American Psychiatric Association [APA], 2013, ADHD este una dintre cele mai frecvente tulburări psihiatrice diagnosticate în copilărie și poate duce la dificultăți cognitive și deficiențe funcționale. Fără un diagnostic, ”femeile cu ADHD raportează adesea că își petrec viața simțindu-se diferite, stupide sau leneșe și învinovățindu-se pentru realizările lor slabe” (Lynn, 2019). În consecință, primirea unui diagnostic de ADHD poate fi esențial pentru o femeie – având un impact direct asupra stimei de sine, identității de sine și a întregii personalități. Atunci când se ajunge la un astfel de diagnostic, în sufletul multor femei are loc o ”depresurizare” emoțională deoarece se găsește o explicație logică pentru toate acele lupte pe care le-au dus cu ele însele de-a lungul vieții.
Se știe despre ADHD că este o afecțiune gestionabilă și asta pentru că detectarea precoce și tratamentul pot schimba dramatic rezultatele pentru copiii cu ADHD pe măsură ce aceștia ajung la maturitate. Totodată, studiile ne arată că intervenția timpurie poate reduce dificultățile de învățare, dificultățile de relaționare și comorbiditățile psihiatrice (Sassi, 2010).
ADHD este o tulburare de dezvoltare caracterizată prin simptome inadecvate din punct de vedere al dezvoltării și care afectează lipsa de atenție, hiperactivitatea și impulsivitatea (APA, 2013). Există trei prezentări principale ale ADHD, împărțind simptomele în clasificări ale lipsei de atenție, hiperactiv-impulsivului sau o combinație a celor două (APA, 2013). Prezentările se vor manifesta diferit pentru fiecare individ în parte (pentru că fiecare dintre noi este diferit, în primul rând) și arată diferit de la o persoană la alta. ADHD este o tulburare predominantă la 5% până la 10% dintre copiii de vârstă școlară și aceasta persistă la vârsta adultă și afectează atât bărbații, cât și femeile, afectând 2% până la 6% din populația globală (Song și colab., 2021).
Cum ajunge ADHD-ul la femei să fie mascat de norme sociale și prejudecăți de gen
Normele și valorile societății joacă un rol important în modul în care persoanele cu ADHD se percep pe ele însele și modul în care acestea sunt percepute de alții și acest lucru se explică prin faptul că normele predominante influențează ceea ce este considerat comportament adecvat (Holthe, 2013). Știm cu toții că normele legate de gen sunt unele dintre cele mai pline de prejudecată. Cel mai adesea, femeile și fetele sunt încurajate să afișeze comportamente și trăsături feminine ”cum ar fi empatia, relațiile bune cu ceilalți, organizarea și ascultarea” (Holthe, 2013). Atunci când, din contră, femeile prezintă comportamente compatibile cu simptomele ADHD precum impulsivitate, hiperactivitate și dezorganizare, acestea prezintă un risc mai mare de judecată socială (Holthe, 2013), iar comportamentele care derivă din acțiunile persoanelor în cauză sunt direct ”subjugate” acestei perspective sociale. ”Pentru a evita sancțiunile sociale, multe fete cu ADHD depun eforturi considerabile pentru a masca simptomele ADHD” (Waite, 2010).
Simptomele ADHD apar diferit la fete și băieți. ”Fetele sunt mai des diagnosticate cu ADHD-Inattentive (ADHD-I), prezentând simptome cum ar fi distragerea atenției, dezorganizare și uitare, iar băieții sunt mai frecvent diagnosticați cu ADHD-Hiperactivitate/Impulsivitate (ADHD-HI), prezentând niveluri mai mari de hiperactivitate, impulsivitate și agresivitate” (Waite, 2010).
Mowlem și colab. (2018) a constatat că femeile diagnosticate cu ADHD au prezentat simptome care au fost o abatere semnificativă de la comportamentele lor tipice, sugerând că femeile pot avea un prag ușor mai mare pentru severitatea simptomelor pentru sesizare și diagnostic. Femeile cu simptome care sunt externalizate au fost, de asemenea, menționate mai des, sugerând că, deoarece tulburările de externalizare nu sunt în concordanță cu ceea ce este considerat normativ pentru femei, ele sunt mai ușor de recunoscut și de menționat pentru evaluare decât cele cu simptome internalizate. De aici se poate înțelege foarte clar că ceea ce este manifestat, cel mai adesea este observat. Dar cu toate astea, ADHD nu este doar despre impulsivitate și agresivitate.
Prejudecata de gen apare nu numai în mediul clinic, ci și în percepțiile părinților și profesorilor, ceea ce poate afecta rata în care bărbații și femeile ajung să primească tratament pentru această afecțiune. Ohan și Visser (2009) au cerut părinților și profesorilor participanți la un studiu să citească o vinietă care descrie un copil care prezintă simptome de ADHD. Vinietele nu au fost diferite. O jumătate dintre participanți au citit o vinietă care descrie un copil cu un nume de bărbat, iar cealaltă jumătate a citit o vinietă care descrie un copil cu un nume de femeie. Participanții au fost apoi rugați să-și evalueze probabilitatea de a recomanda sau de a căuta servicii pentru copilul descris. Atât profesorii, cât și părinții au fost mai puțin susceptibili să caute sau să recomande servicii pentru fete decât pentru băieții din aceste viniete. Există, de asemenea, prejudecăți de gen în această cercetare care informează criteriile de diagnosticare. Hartung și Widiger (1998) au examinat 243 de studii empirice publicate în Journal of Annormal Child Psychology pe o perioadă de 6 ani între publicarea Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM) DSM-III-R (1987) și publicarea DSM-IV (1994). Șaptezeci dintre aceste studii au vizat ADHD, 81% dintre participanți fiind bărbați și doar 19% femei. Alte studii analizate au constatat, de asemenea, părtinirea de gen la participanți; din 243 de studii în care a declarat sexul participanților, 71% au inclus atât băieți, cât și fete și 29% (70 de studii) au fost limitate la un singur sex. Dintre aceste 70 de studii cu un singur sex, 99,6% au fost studii pe copii de sex masculin.
De la epuizare și dezorganizare la diagnostic: de ce multe femei primesc explicația abia la maturitate
Timp de decenii, femeile au fost etichetate ca fiind prea sensibile, haotice, mult prea emoționale sau epuizate cronic, fără ca nimeni să-și dea seama că luptele lor aveau înrădăcinarea într-o stare neurobiologică. Un motiv pentru care se întâmplă așa este faptul că femeile nu afișează adesea forma hiperactivă clasică a ADH-ului. În loc să expună o personalitate zgomotoasă sau în mod constant neliniștită din punct de vedere fizic (mai ales), multe femei experimentează mai degrabă tensiune interioară, supraîncărcare senzorială, dificultăți de concentrare sau epuizare emoțională — simptome care sunt adesea trecute cu vederea sau atribuite greșit altor afecțiuni de sănătate mintală.
ADHD este încă percepută pe scară largă ca o tulburare a copilăriei și adolescenței. Cu toate acestea, studiile și experiența clinică arată în mod clar că majoritatea celor afectați continuă să se lupte cu simptome precum neliniște interioară, dificultăți de concentrare, copleșire emoțională sau un sentiment persistent de a fi “diferit” până la maturitate. Și odată ce acesta este modul în care ajungem să ne construim viața de zi cu zi și relațiile pe care le avem cu cei din jur, dintr-odată devine foarte greu să credem că de fapt toate aceste moduri de a ne raporta la propria viață au mult mai mult sens dacă este să ne uităm și la partea neurobiologică.
Ce rol joacă hormonii în ADHD? Una foarte mare pentru femei. Vedem asta în toate modificările hormonale o rată semnificativ mai mare de deteriorare, fie premenstruală, fie în menopauză. Dar, de asemenea, după naștere, rata depresiei post-partum este mai mare la femeile cu ADHD. 50% dintre cei afectați de ADD/ADHD dezvoltă tulburări de anxietate și/sau depresie pe parcursul vieții. Problema este că ADHD-ul care stă la bază nu este adesea recunoscut, iar tulburările de depresie și anxietate nu pot fi tratate în mod adecvat, fie dacă ambele sunt prezente.
ADHD nu este doar un stigmat, ci un univers de trăiri și emoții, poate, dezorganizate. Atunci când însă este înțeles cu adevărat, organizarea începe să se structureze din interior și astfel femeile și/sau bărbații care suferă de această afecțiune pot să dea un sens diferit modului în care aleg să facă lucrurile în viața de zi cu zi.
Referințe
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (5th ed.). American Psychiatric Publishing
Nussbaum, N. L. (2012). ADHD and female specific concerns: A review of the literature and clinical implications. Journal of Attention Disorders
Da Silva, A. G., Malloy-Diniz, L. F., Garcia, M. S., & Rocha, R. (2020). Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder and Women
Lynn, N. (2019). Women & ADHD functional impairments: Beyond the obvious
Sassi, R. (2010). Attention-Deficit Hyperactivity Disorder and gender. Archives of Women’s Mental Health
Song, P., Zha, M., Yang, Q., Zhang, Y., Li, X., Rudan, I., & Global Health Epidemiology Reference Group. (2021). The prevalence of adult attention-deficit hyperactivity disorder: A global systematic review and meta-analysis
Holthe, M. E. G. (2013). ADHD in women: Effects on everyday functioning and the role of stigma
Waite, R. (2010). Women with ADHD: It is an explanation, not the excuse du jour
Mowlem, F. D., Agnew-Blais, J., Taylor, E., & Asherson, P. (2019). Do different factors influence whether girls versus boys meet ADHD diagnostic criteria? Sex differences among children with high ADHD symptoms
Ohan, J. L., & Visser, T. A. W. (2009). Why is there a gender gap in children presenting for attention deficit/hyperactivity disorder services?
Hartung, C. M., & Widiger, T. A. (1998). Gender differences in the diagnosis of mental disorders: Conclusions and controversies of the DSM-IV
Otsuka, T. (2024). ADHD for Smart Ass Women: How to Fall in Love with Your Neurodivergent Brain
Pearson, S. (2025). Invisible ADHD: Proven Mood and Life Management for Smart Yet Scattered Women
