Asa cum bine stim, tot ceea ce experimentam si invatam in copilarie are un impact major asupra vietii fiecaruia dintre noi. Indiferent ca vorbim despre lucruri practice, abilitati sau chiar modalitati prin care ne exprimam emotiile, interactiunile pe care le avem cu persoanele noastre de referinta in prima parte a vietii sunt definitorii pentru sinele pe care il construim. Nu avem dificultati sa spunem „nu” cand suntem copii, ba uneori intra in topul cuvintelor preferate ale unui copil. Cei mai multi dintre parinti se lupta din greu cu aceasta cerbicie a copilului, care il tine strans in brate pe „nu” si duc multa munca de convingere pentru a-l inlocui pe “nu” cu “da”. A spune ”nu” sau ”a nu fi disponibil”, din pacate, nu face parte din plaja acelor deprinderi cu care ar trebuie sa ne inzestreze parintii nostri, din contra. Uneori aceasta negatie continua poate fi solicitanta si frustranta pentru parinti, insa fiind o etapa din dezvoltarea copilului, poate fi pretuita mai mult, atata timp cat nu ii sunt puse la risc sanatatea si integritatea copilului, deoarece face parte din maniera asertiva de a-si manifesta dreptul de a refuza si de a se exprima in acord cu nevoia lui.
Cartile de specialitate spun ca, la inceput, cu totii venim pe lume cu un grad ridicat de asertivitate, respectiv avem nativ un anume mod de comunicare prin care ne exprimam propriile nevoi si drepturi si, in acelasi timp, suntem dispusi a ne regla aceste nevoi in functie de felul in care ele sunt implinite. Pe de alta parte, daca in primii ani de viata exprimarea emotiilor negative ne-a fost refuzata, trecuta cu vederea sau ridiculizata, ne deprindem sa ascundem sau sa ne reprimam acest tip de emotii. Pe masura ce crestem, deprindem si invatam sa ne ajustam comportamentul si raspunsul, pentru a ne conforma cerintelor si asteptarilor celor din mediul apropiat – la inceput, ale adultilor relevanti din familie, ulterior, ale prietenilor, colegilor, profesorilor etc. Si astfel, din interactiunea cu ceilalti invatam si exersam un anume stil de comunicare.
De cele mai multe ori, tot ceea ce tine de negare sau de neacceptare primeste o conotatie negativa. In situatia data, lucrurile stau exact invers. A spune ”nu” reprezinta un barometru pentru inteligenta noastra emotionala si pentru starea noastra de bine. A avea curajul de a refuza ceva despre care esti constient/a ca nu are niciun impact pozitiv asupra propriei persoane este o trasatura a personalitatii celor care sunt dezvoltati din punct de vedere al inteligentei socio-emotionale. Daca nu esti constient de propria valoare, de ceea ce reprezinti, iti va veni dificil sa ii refuzi pe cei din jur sau, in cazuri extreme, nici macar nu vei mai realiza disponibilitatea pe care o afisezi. Te vei identifica cu ea. Avem dificultati in a spune „nu” deoarece avem o multime de credinte legate de imposibilitatea de a refuza pe cineva. Oamenii carora le este greu in a spune „nu”, de obicei, sunt cei care supraevalueaza sau subevalueaza intelegerea si disponibilitatea emotionala a celeilalte persoane in a primi un “nu” ca refuz. Se gandesc ca altii nu vor face fata situatiei, daca vor auzi un „nu”.
Psihologia ne invata ca refuzul in sine este de fapt acea parte sanatoasa din noi. Atunci cand ne cunoastem limitele, prioritatile, abilitatile suntem constienti ca a le face pe plac celor din jur reprezinta de fapt un mare defavor pentru propria persoana. „Nu” este o limita personala, o granita pe care o trasezi si pana la care esti dispus sa mergi. Tine de fiecare dintre noi unde alege sa traseze aceasta linie, ce inseamna „prea mult”, ce este prea riscant si ce este important pentru el. Pentru un ,,nu’’ hotarat, dar inca politicos si poate si cald, e nevoie insa de mult antrenament si chiar cunoastere de sine. Pe de alta parte, acest proces este unul complex. Stim ca relatiile cu cei din jur sunt la randul lor complexe si de cele mai multe ori influenta altora asupra noastra ajunge sa fie ceva de care nu mai suntem constienti. Pare ca totul se intampla la nivel inconstient. Desi ajungem sa traim dezamagiri, sa ne restructuram propriul univers interior la fiecare deceptie pe care o traim, continuam sa fim acolo pentru oricine are nevoie de noi.
Conexiunile cu cei din jur reprezinta una din cele mai importante nevoi pe care le avem ca oameni. Legaturile emotionale pe care le construim ajung sa fie, de fapt, catalizatorul pentru implinirea sau fericirea pe care o resimtim. Indiferent ca vorbim de iubire parinteasca, de iubire/afectiune intre prieteni, de iubire romantica, atunci cand ne implicam in relatii este pentru ca acceptam sa fim disponilbili si pentru cei din jur.
Insa pana unde trebuie sa mearga aceasta disponibilitate?
Nu de putine ori auzim in jurul nostru povesti de viata despre cum aceasta disponibiliate afectiva, emotionala ajunge sa fie de fapt un indiciu ca nu suntem bine. Atunci cand legatura pe care o avem cu cei din jur presupune neglijarea propriei persoane, totul se transforma. A fi mereu disponibili pentru cei din jur, dar nu si pentru sine, poate fi considerat ca un semnat de alarma. Relatia cu propria persoana se afla in pericol.
De cele mai multe ori, emotiile puternice ne fac sa ne pierdem controlul. Atunci cand suntem implicati in relatii care ne dau sens (intr-un fel sau altul), parca ne pierdem controlul aspura propriilor emotii. Pare sa fie ca un circuit inchis sau un drum cu sens unic.
Pe de alta parte, reactiile celor din jur la comportamentul nostru au repercursiuni majore si de multe ori neobservate asupra alegerilor pe care le facem. Desi proclamam cu fiecare ocazie faptul ca avem un nivel crescut de independenta, doar simplul fapt ca ne ”ancoram” total la emotiile si la nevoile celorlalti si ne aratam cu vehementa disponibilitatea, demostreaza contrariul.
A fi mereu acolo pentru cei din jur este de asemenea epuizant din punct de vedere energetic. A ramane conectati la propria persoana devine cu atat mai dificil cu cat ajungem sa ne indentificam aproape in totalitate cu nevoile celorlalti. Apoi e important sa repetam si sa exersam, pana ce reusim sa reintegram felul asertiv de a comunica, in stilul nostru de a fi. Sa fim blanzi cu noi insine, daca ne mai scapa si nu ne iese tot timpul si inca ne mai regasim in situatii in care am mai facut o concesie, spunand “da” cand de fapt am fi vrut sa fie “nu”, pentru ca ne-a fost greu sa refuzam o parte dintre ele, deoarece schimbarea comportamentelor si inlocuirea convingerilor e o etapa dificila si necesita efort si timp.
Si totusi, de ce ne aratam disponibili, cand de fapt am vrea sa spunem NU?
Raspunsul la aceasta intrebare este, de asemenea, unul complex:
- Pentru ca ne dorim validarea celorlalti,
- Pentru ca iubirea de sine si stima de sine sunt ”subrede”
- Pentru ca am ajuns sa ne definim ca persoana prin modul in care ne aducem aportul in vietile altora (Exemplu: ”Ai noroc ca ai intrat la facultatea pe care ti-o doreai deoarece eu te-am ajutat sa inveti pentru admitere” poate exprima de fapt ”Sunt invidios/invidioasa pe reusitele tale”).
- Pentru ca nu ne cunoasteam valoarea
- Pentru ca suntem invatati doar cu iubirea conditionata
- Pentru ca ne este teama de judecata
- Pentru ca ne este teama ca cei din jur se pot indeparta de noi
- Pentru ca nu dorim sa ne fie ”deconspirate” limitele
- Pentru ca de multe ori incercam sa mai salvam ceva ce nu mai poate fi salvat (din anumite relatii)
- Pentru ca nu stim sa fim bine doar cu noi
- Pentru ca suntem motivati extrinsec pentru a face anumite lucruri
- Pentru ca vrem sa demostram
Asa cum bine spunea Joseph Delaney: ”Primul pas spre cunoastere este de a-ti accepta propria ignoranta.”
Oare nu este posibil ca iubirea si cunoasterea de sine sa porneasca de la aceeasi premisa?
Tu cum reusesti zi de zi sa spui ”nu”?
Cat de dificil iti este sa faci asta?
