Cum ne afectează trauma transgenerațională și experiențele intrauterine în viața adultă

Cum ne afectează trauma transgenerațională și experiențele intrauterine în viața adultă - clinicaaproape.ro
Conținut articol

Știm deja că există o legătură profundă care se formează între mamă și făt încă din timpul sarcinii. Însă știm cu adevărat cât de profundă este și care sunt consecințele experiențelor intrauterine asupra copilului, odată ce acesta vine pe lume? Se vorbește din ce în ce mai des de traumă transgenerațională, de moștenirea traumei, ba chiar și despre felul în care stresul și traumele se pot transmite la nivel de ADN. În acest articol vom explora „moștenirea” cu care venim pe lume și despre cum ne afectează aceasta în procesul de dezvoltare cognitivă și, mai apoi, în viața adultă.

Ce influență are sănătatea mentală a viitoarei mamei asupra copilului?

În psihologie, mai ales în psihologia muncii, există legea Yerkes-Dodson (sau principiul Goldilocks), care poate fi foarte bine aplicată și în cazul sarcinilor: creierul are nevoie de un nivel suficient, dar nu excesiv, de stres pentru a asigura dezvoltarea neuronală optimă a copilului, atât înainte, cât și după naștere. Un studiu al lui Janet DiPietro de la Universitatea John Hopkins a luat în considerare un grup de femei sănătoase din punct de vedere psihic și emoțional, educate, cu sarcini cu risc scăzut. La jumătatea sarcinii, cercetătoarea a măsurat nivelul de tulburare psihologică al mamelor (stres, anxietate, depresie), apoi, după naștere, a testat nivelul de dezvoltare al copiilor la 6 săptămâni și, din nou, la doi ani.

În mod surprinzător, un nivel moderat spre ridicat de stres a fost corelate pozitiv cu abilități motorii mai bune, în timp ce simptomele de anxietate sau depresie experimentate în timpul sarcinii au fost asociate cu un nivel superior de dezvoltare cognitivă. Concluzia studiului a fost că stresul moderat, pentru populațiile sănătoase, poate fi un factor care să susțină maturizarea copilului. Pe de altă parte, această constatare nu se aplică în toate contextele: femeile însărcinate care se confruntă cu stres intens cauzat de moartea cuiva drag, război, o catastrofă naturală, atacuri teroriste sau violență în cuplu / în familie sunt expuse riscului de avort spontan, de naștere prematură sau de a naște copii cu o greutate sub limitele normale.

Stresul cronic cauzat de sărăcie, lipsa de adăpost, rasism și discriminare pot duce, de asemenea, la o greutate sub limită a fătului la naștere, dar și la probleme psihologice și de dezvoltare fizică în primii ani de viață. Copiii ai căror mame au experimentat astfel de nivele toxice de stres în timpul sarcinii sunt mult mai predispuși să dezvolte probleme respiratorii și digestive, iritabilitate și probleme cu somnul. Mai mult, acești copii sunt mult mai expuși riscului de a întâmpina probleme de dezvoltare cognitivă, comportamentală și socio-emoțională care își vor face simțită prezența și în adolescență, dar și la maturitate.

Un alt studiu condus de Catherine Monk, profesor de psihologie medicală în cadrul departamentelor de psihiatrie și obstetrică-ginecologie la Centrul Medical Irving din cadrul Universității Columbia și colegii săi a demonstrat faptul că o parte din feți înregistrează stresul mamelor și că această reactivitate le influențează temperamentul începând cu vârsta de 4 luni. Răspunsul fătului la stres și abilitatea sa de a reveni la un echilibru ar putea fi unul dintre semnele timpurii ale sistemului de gestionare a stresului care începe să se dezvolte și care, la rândul său, stă la baza temperamentului.

Cum se petrece moștenirea traumei?

Un alt concept care îl poate urmări pe copil până la vârsta maturității este cel de traumă transgenerațională. Una din caracteristicile traumei este incapacitatea de a articula ce se petrece cu noi. Nu numai că ne pierdem cuvintele, dar se întâmplă ceva și cu memoria noastră. În situatia unui eveniment traumatic, procesele noastre interioare devin dezorganizate într-un asemenea fel încât nu mai recunoaștem amintirile ca aparținând momentului de origine. Reconstituirea traumatică sau compulsia la repetiție, așa cum a numit-o Sigmund Freud, este o încercare a inconștientului de a repune în scena ceea ce este nerezolvat, așa încât să primim experiență reparatoare la trauma din trecut. Aceasta dorință a inconștientului de a elibera evenimente din trecut poate fi unul din mecanismele în funcțiune în cazul în care o trauma transgenerationala, nerezolvată din trecut, se repetă în rândul generațiilor următoare.

Studiile privind trauma transgenerațională își au originea în experiența copiilor și a nepoților supraviețuitorilor Holocaustului, care au ajuns să înglobeze în propria identitate traumele la care au fost expuși părinții sau bunicii lor din cauza poveștilor preluate din generație în generație. Mai recent, se discută în literatura de specialitate despre impactul transgenerațional al evenimentelor istorice precum colonizarea, sclavia și trauma legată de strămutare în mai multe culturi, inclusiv în comunitățile native americane, cele african-americane, cele aborigene din Australia, Maori din Noua Zeelandă, precum și în societățile expuse genocidului, purificării etnice sau războiului, precum Cambogia, Armenia, Rwanda, Palestina și comunitățile din fosta Iugoslavie. 

Există, de asemenea, o posibilitate ca mecanismele epigenetice să joace un rol în efectele transgeneraționale ale traumei. Termenul de „epigenetică” se referă la un set de schimbări ale genomului care ar putea fi moștenite și care pot fi induse de evenimentele externe. Aceste schimbări afectează ADN-ul genomic, proteinele sale histonice și ARN-ul necodabil, fără să altereze însă secvența ADN-ului. Trauma (sau sindromul de stres post-traumatic) poate fi astfel transferată de la mamă către făt, dar aceste efecte și schimbări din perioada intrauterină pot veni și pe cale paternă.

Deși relațiile de interdependență dintre mamă și făt sunt mult mai bine documentate, există din ce în ce mai multe cercetări care documentează efectele traumelor suferite de tată asupra copilului. De cele mai multe ori este vorba despre veterani de război sau despre prizonieri. Într-un studiu despre prizonierii de război din războiul de Iom Kipur și copiii lor au fost demonstrate efectele pe termen lung ale traumei asupra copiilor. Chiar și după 42 de ani de la sfârșitul războiului, rezultatele indică potențiale schimbări de personalitate în cazul copiilor foștilor veterani de război în urma expunerii taților lor la sindromul de stres post-traumatic. Aceste schimbări au luat forma diferențierii scăzute a sinelui ca posibil mecanism al transmiterii transgeneraționale a traumei. Pentru a combate astfel de consecințe, îmbunătățirea diferențierii sinelui în cazul tatălui, mai ales în cadrul căsniciei, ar putea servi drept model pentru dezvoltarea armonioasă a copilului și a personalității sale.

Când începe adaptarea noastră la stres?

Adaptarea la stres începe încă înainte ca fătul să vină pe lume. La vârste foarte mici, felul în care bebelușul e învățat să răspundă la stres îi influențează abilitatea de a forma relații de atașament față de ceilalți, aceea de a explora lumea din jur și de a învăța despre ea, dar și abilitatea de a primi din partea celorlalți feedbackul care îl ajută să crească. Mai mult, îi afectează sistemul imunitar. Acest management al stresului și abilitatea de a „jongla” cu stările de suprasolicitare sau cu cele depresive ne urmărește întreaga viață: dacă nu stăpânim abilitatea de a ne controla emoțiile, acest lucru va ajunge să se reflecte asupra stării noastre fizice și psihice, asupra calitatății relațiilor, a capacității de luare a deciziilor și chiar asupra creativității. Există studii care arată că reglarea nivelurilor de stres la copii are consecințe asupra educației, a potențialului de angajare și asupra bunăstării personale.

Întrucât copiii nu vin pe lume „programați” să știe cum să-și gestioneze emoțiile, ei preiau încă din perioada intrauterină indicii despre mediul în care urmează să crească și încep să se „adapteze” în consecință. Problemele apar atunci când intervin discrepanțe între ceea ce psihologii numesc „the stone-age brain” și lumea modernă. Acest concept este strâns legat de răspunsul de tip „luptă sau fugi” și cuprinde un set de adaptări evolutive care ne-au crescut de-a lungul timpului șansele de a supraviețui situațiilor periculoase. Se crede că ceea ce se află în spatele acestui răspuns la stres a rămas neschimbat în ultimii 200.000 de ani, iar psihologii folosesc adesea metafora „omului din peșteră” pentru a explica scopul și funcțiile acestui răspuns la stres.

Însă de atunci a trecut mult timp, iar a transmite fătului stresul și anxietatea lumii cotidiene se poate dovedi a fi dezavantajos: nu mai trăim într-o lume în care să fim nevoiți să ne luptăm cu prădătorii pentru a supraviețui, iar „gena” stresului excesiv nu face decât să-l pună pe o potecă greșită, transmițându-i faptul că orice lucru din jurul lui poate reprezenta o amenințare.

„Toti copiii rezoneaza cu parintii. Ceea ce poate fi bine sau rau. Daca rezonanta este armonioasa, copilasul se va dezvolta precum o floare. Daca insa mama este tulburata, indoliata sau „obosita”, copilul va reflecta el aceste stari. Nu trebuie deci sa ne surprinda faptul ca problemele familiale nerezolvate, traumele, tainuirea acestora le provoaca suferinta celor mici.” Anne Acelin Schutzenberger

Durerea și trauma trec mai departe ca într-o leapșă transgenerațională: o mamă rănită și îndurerată, traumatizată, nu este conectată cu sine și nu se poate conecta la copil. Un copil care nu are o mamă prezentă, conectată, va fi un copil care absoarbe toată durerea și o poartă mai departe.

Ce trebuie să facem pentru a nu transmite trauma mai departe?

Experiențele intrauterine își lasă amprenta asupra copilului și a dezvoltării lui fizice și psihoemoționale. Stresul, anxietatea și depresia, dar și traumele suferite nu o afectează, deci, doar pe mamă. În acest context, ședințele de psihoterapie joacă un dublu rol: cel de a vindeca rănile mamei, de a o învăța să se autoregleze emoțional, pregătind în același timp terenul pentru o copilărie sănătoasă în cazul bebelușului. În plus, chiar dacă nu ar avea consecințe directe asupra dezvoltării copilului, toate aceste trăiri ar ajunge în cele din urmă să-l afecteze în mod indirect, prin climatul familial nesănătos și stilul de atașament al mamei.

Deși mecanismele epigenetice de transmitere transgenerațională a traumei de-abia au început să fie studiate, aceasta trebuie confruntată și vindecată indiferent de situație, deoarece aceasta schimbă în mod fundamental felul în care ne raportăm la noi înșine, la viața de cuplu, la maternitate sau la familie. Copiii care cresc alături de membri ai familiei care sunt victime ale traumei și trăiesc cu tulburări afective sau psiho-emoționale vor avea probleme în a-și defini propria personalitate, a forma relații armonioase și a-și seta limite sănătoase care să le permită să devină adulți independenți și maturi emoțional.

Suferința nu trebuie să cauzeze și mai multă suferință, așa că indiferent de momentul din viață în care te afli, noi te încurajăm să te reconectezi cu tine și să devii persoana de care ți-ai dori să fie mândru copilul tău interior. Suntem aici să te ajutăm cu tot ce ai nevoie, de la sprijin emoțional și transformational coaching, la terapie de cuplu, de familie și consultații psihiatrice.

Referințe:

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Share on email
Email
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Te invităm să descoperi și alte articole pregătite de către specialiștii noștri